Image

Recentul volum al lui Radu Nițescu, Satao (Casa de Editură Max Blecher, 2020), are în centru o voce derutată, confuză în subteranele propriei vieți și experiențe care se desfac în particule coerente, de o sinceritate aproape naivă și prin aceasta autentică. Trecutul imersează în apele prezentului care înregistrează detaliile scurgerii galopante a zilelor, laolaltă cu învălmășeala a mereu acelorași preocupări: „E iarnă sau primăvară, cine mai știe./ Derutate sunt animalele mici care îmi ies în cale.(…) Uneori te îndoiești că anumite lucruri/ care ți s-au întâmplat mai demult/ au avut loc cu adevărat,/ mai ales când nimeni n-aduce vorba de ele.” Viața pare aici compusă din succesiuni ale căror ritmuri sunt vag și doar rareori intercalate, întrerupte, interpuse.

Interceptarea unei prezențe feminine, alunecând printre imagini, acutizează emoția unui om nu atât părăsit, cât îndepărtat de sensul primar pe care îndrăgostirea, dragostea le poartă și le îngheață în compușii memoriei. Există, în poemele lui Radu Nițescu, o demistificare a fragilității masculine, care atât de des ia, în felurite discursuri, calea ironiei sau a inadecvării. Aici, însă, ea modelează fizionomia unui suflet care dialoghează cu sine însuși, un suflet dezamorsat, epurat de rețineri și rezerve, prezent într-un corp care, luându-și un răgaz, rememorează călătoria de până atunci. „Mai devreme mi-a căzut zaț de cafea pe picioare,/ am închis ochii și am simțit nisipul de la mare,/ din 2 mai, vara trecută, și te-am auzit râzând. ”Simplitatea, naturalețea discursului atent finisat nu înseamnă îndepărtarea de preocupările mari, universale, ale minții și inimii umane, însă în „Satao”ele capătă forma unor experimente topice sau a unor jocuri cu instrumentele și posibilitățile limbii, fără a deveni algoritmi sofisticați, criptici, îndepărtându-se de vocea predominantă, ci doar adăugându-i scurte adagio-uri, ramificații-ecou ale aceleiași rădăcini. „A trecut o vreme de când trecuse o vreme prima dată/ și o să mai treacă vreme până să treacă.” Sau, autoironic: „așa sunt zilele mele, se rostogolesc ca pepenele/ pe care-l împingea copilul aseară pe stradă.”

Inconsecvența, nelămurirea, ezitarea sunt stadiile firești ale celui care, observând și observându-se, încearcă decodificarea, dezasamblarea propriilor experiențe, stări traversate în căutarea unui asamblaj mai trainic față de forma lor reală de decurgere. Nu o dată, mecanismul acesta intim, firav conduce către alte fundături, stopaje. „Ziua de ieri a trecut îndepărtat pentru mine,/ și, în adâncul meu, îți spun, nu duce nici un drum. (…) n-ar trebui să-mi dea la schimb ceva în care să sper?/ Un sistem nou în care să cuprind cu vederea/ de sus toată valea și calea ferată.”Totul e un traseu afectiv care nu-și dibuie destinația. „Tot așa cineva ar putea ști/ harta alunițelor/ de pe spatele/ altcuiva.” Dragostea, retragerea, depărtarea și despărțirea se află la răspântia dintre voință și întâmplare, iar prezența (sau absența) celuilalt devine astfel  un spațiu de ricoșeu stângaci al propriilor nevoi, inconstanțe, febrilități strunite de impresia detașării sistematice, terapeutice, de intensitatea vieții. „Cineva mă întreabă periodic/ ce faci azi și eu/ apăs ferm pe taste/ când răspund că nu știu – / e siguranță sau nesiguranță în asta?”Procesul acesta nu este, însă, egoist ori unilateral, ci el vibrează și prin empatia pe care o implică: „E un punct acolo sus,/ pe perete./ Tu ești un om/ cu destule regrete.”

Acceptarea pare, în poezia lui Radu Nițescu, un stadiu înfățișat ca învăluit de lumina împăcării cu sine. Se intuiește, însă, o reală și cu atât mai adâncă durere și însingurare, cu cât acestea sunt trucate, răstălmăcite într-o detașare jovială care nu poate însemna mai mult decât un exercițiu de seninătate. „Du-te./ Du-te și nu te mai întoarce./ Mie cel mai mult asta-mi place:/ să văd cum restul peisajului/ se face mai mare ca tine.”Micșorarea, ieșirea din orizontul vizual, pătrunderea într-un altul, cu alte reguli de funcționare și organizare sunt nu doar posturile celui privit, ci și cele către care tinde privitorul, pentru că „un moment durează cât îți aduci aminte de el.”Confuzia manifestată în relație cu viața este simptomul unei așteptări orientate către un scop indefinit, hrănindu-și nebulozitatea din fluxul activităților rutinate: scroll-ul pe Facebook, jocurile de pe internet, jindul după afecțiune formulat, în cele din urmă, conclusiv și cuprinzător, în cheia aceleiași sincerități dezarmante, și prin aceasta fermecătoare. „Parcă te știu de undeva,/ parcă am traversat un fel de agitație împreună./ Atâta tot ar fi nevoie să mi se spună.”

Într-un climat dominat de bruschețe și neașezare, discursuri (poetice și nu numai) care împărtășesc fibra celui de față limpezesc și descleștează. Preocuparea pentru generalizarea celor două rămâne, însă, o alegere de care poezia nu se mai face răspunzătoare.   

Image

Fotografiile fac parte din proiectul cărții-obiect „Satao”, inițiat de Ramona Iacob și Radu Nițescu, care va fi disponibil curând integral și online.