Îmi pari trist și fără chef. De ce ?
Din cauza banilor? Ei bine, dar eu!

Gustave Flaubert, scrisoare către Ivan Turgheniev

Nici nu începuse pandemia mondială a virusului cu nume pretențios codat, că Ioan Moldovan o și adulmecase. Sau presimțise el că vor fi niște reguli și se conforma, așa-ntr-o doară, ca în debutul poemului liminar din noua sa carte Multe ar mai fi de spus (Cartea Românească, 2019): „Încă de dimineață îmi pui în vedere ca nu cumva să ies / să chiulesc// Totuși am ieșit cu învoire de sus.”

Acum că toți românii trebuie să iasă cu „învoire de sus”, Moldovan e deja un pionier în materie, fie că o făcea pentru a cumpăra „mere, portocale, clementine… și țigări kent lung” sau pentru a se întâlni la o votcă cu poetul Lucian Scurtu, la terasele La Maricica, La Nuiele sau la grădina de vară Transilvania. Dacă aprozarele au funcționat până acum, să sperăm că terasele se vor redeschide în curând…

Viața proprie, poemul liminar al cărții, s-ar fi putut intitula și Viața pe cont propriu, căci Ioan Moldovan este la ora de față poetul în stare de veghe care își radiografiază cu minuție vârstele, pragurile, inerțiile și impulsurile – toate astea într-un soi de fișă clinic-poeticească menită să ne ofere imaginea de sine a unuia care trăiește din sentimentul ireparabil al unei rupturi interioare. E ceva ce s-a pierdut și nu mai poate fi regăsit, dar poetul cu o rană în minte, poate și pe cord, umblă în văzul lumii prin burgul de baștină și ne comunică indiscernabilul: „Sunt și eu un măgar încărcat cu marmite/ într-o turmă de iezi // Și deodată lumina zeloasă / a cărei cenușă sunt” (lumina zeloasă). Solidar cu toate animalele de povară, el se simte aidoma unui „câine printre reni” și ne „latră” sec: „Nu mai am bani să-i împart țigăncilor cu prunci eterni”. Îți trebuie mult mărunțiș pentru a acoperi nevoile astea…

Însă umorul, ironia lui Moldovan sunt fin învăluite în haina (transparentă) a unei decepții care s-a instalat în lumea sa cu ceva timp în urmă, un soi de gând întunecat care bate în fereastra poetului, că e zi sau noapte, că stă singur sau în „tovărășia morților”. Când într-o dimineață se trezește „bătrân și fără nicio autoritate”, Moldovan intuiește un ev al post-scrisului și ne comunică și nouă noul sentiment apărut, un fel de transsubstanțiere a timpului profan: „… Sunt locuri unde nu mă mai duc / Unde n-am ce să caut / / Azi am schimbat doar propoziții simple // Trebuie să fiu mai precaut/ când repet în viață că-s viu // Nici nu știu ce să deschid mai întâi – / caietul de Griji, caietul de Nepăsări // și-i de-abia șapte dimineața / Colo mai spre seară / voi uita cu plăcere bizarele mele îndeletniciri / ce-mi lasă o ultimă rouă pe față // Cocoșii tocmai ies din ogrăzi / și pier prin aceleași secole / vechi prin Oradea. Ei sunt singurii clopoței / care – tinga-linga! – îmi mai sună-n urechi” (postscris).

Moldovan e mare amator de dialog intertextual cu înaintașii, iar Baco-via și Emin se arată des la „fereștile” sale, venerabile umbre pe care la greu te poți rezema. Destule dintre poemele cărții sunt aduceri aminte dintr-un prezent care se amestecă insidios cu trecutul și viitorul constituind acel timp unic al poeziei în care toate sunt împreună și chiar posibile. Vorba unui personaj dintr-un film american întrebat de un judecător dacă poate distinge între realitate și irealitate: „Am avut această problemă de când mă știu.”

Nemaiputând străbate de-atâta singurătate pe granița dintre real și ireal, Moldovan a devenit un maestru al mainimicului (expresie care i-a procurat oarece faimă în lumea literară, reluată și-n cartea de față, semnalizând ca o baliză apropierea de ape adânci) pe care ni-l livrează ca marcă a lumii sale interioare, un dar al lumii de dincolo – să pricepem și noi o clipă mai devreme cum stau treburile măcar prin Purgatoriu: „Știu că nu mai e mult și știu că habar n-am cât mai e / Sunt știutorul de mainimic / Sunt un băiat de treabă deja bătrân/ Nepoții mei surâd / Nici măcar nu le știu numele și nu mă miră când râd de-a binelea ei de mine / La noapte pe cer vor fi stele organizate / constelații de lapte, cârcei de praf, săgetători, cazemate / Practic, aici, când tușești, te-apucă gânditul la rele / El de dincolo te-ajută cât poate – / Cum să mai numește moartea moarte?” (știu că nu mai e mult).

Nu cred că s-a observat în comentariile de până acum (mi scusi, Cistelecan!) ironia, ca și recuzita montaliană puse la bătaie de Ioan Moldovan în poeme care amintesc de sature-le italianului, acele mici scenete satiric-ironice jucate în Roma antică înaintea unor spectacole mai ample. Moldovan excelează în sature-le sale, poeme-avertisment scrise aparent în joacă, cum ar fi acest straniu dialog cu o femeie în vârstă, inaccesibilă și nedispusă la emoții ieftine: „Sun la poarta de metal / Se-aud pași târșiți / E ea / Deschide / Bătrână, căruntă, grasă, neprețuită – / Am venit să mă vezi, pardon, să te văd / –Te-am văzut, mă vezi, zice / – Pleacă, zice / Plec / Optzeci de ani în urmă / O ploaie continuă să mocănească // Mă voi întoarce vreodată?” (revedere). Cine să fie bătrâna doamnă misterioasă, lapidară, aparent cinică? Poate cineva foarte apropiat, sau cineva foarte îndepărtat dar care te știe bine și nu mai e cazul de vorbe multe. Poemele lui Moldovan sunt construite atent pe un scenariu de aparent conflict, fie exterior, fie unul interior, într-o continuă pendulare între un afară existențial, vizibil, grotesc prezentat adesea, și un înăuntru spiritualizat, ruminat, cumva agonizant.

Strecurate printre poemele „pedestre”, scrisorile adresate unui interlocutor imaginar reprezintă vocea unui personaj îndepărtat, poate autoexilat, a unui scriitor, de ce nu („scriu poezii și alte alea”), un călător himerist, ca-n poemele lui Vasile Baghiu, care bea „bere la Leipzig, cafea la Venezia”, retras în lumea largă, acolo unde gândește la amicii duși care-ncotro, pe când limita de subzistență e serios atinsă: „… Grandul e nesigur / ai mei nu-mi mai trimit nimic – conturi goale. Dar nu vreau să te plictisesc cu chestiunile mele naturale. / Și-așa umblă / vorba că metafizica mea e o cârpăceală. // Ocupat, cum spuneam, să scrumez pe jos, ca la Paris / să nu-mi sufle austrul în ciorba sleită / nu-mi mai rămâne decât să intru și eu spre seară ca-n vis / la Cântăreața Cheală singura care mă mai invită” (Dragă). E pusă la bătaie în aceste poeme vocația unui înstrăinat, a cuiva plecat de-acasă, pentru care genul epistolar e ultima modalitate de a ține legătura cu o lume veche în care nu mai crede, dar cu care încă împărtășește amintiri comune.

Nu de puține ori citind poemele din Multe ar mai fi de spus simțim că poetul este Străinul în propriul său oraș („dar tot străin îți voi fi”, se confesează el în altă epistolă fără adresant), în propria sa locuință, propriul săi hinterland, pe nicăieri și totuși plutind difuz, ca-n vis, ca-n literatură, în fundătura vieții descrisă sumar: „ceartă de papagali închiși în colivie”. Heteronimii lui Moldovan nu sunt mulți, poate cel care scrie epistole și încă unul, rămas secret deocamdată, dar prin ei putem vedea mai amplu teritoriul luat în posesiune. A avea voci este prețioasa posesiune a oricărui poet care se respectă, iar Moldovan este unul dintre acești poeți cu multiplă personalitate, purtând un dialog cu poetul său preferat de la care a învățat clar: tat twam asi. În centrul său profund, în echilibru, stă însă un omuleț care a înțeles: „în limbul de pe limbă / doarme neîntors același negru ou”. Iar ultimul drum e alături de umbra venerabilului poet care-l însoțește peren, fie că se întoarce acasă de la crâșmă, de la revistă, de la ultimul război pe un front invizibil: „De groaza de-a mă prinde morții, / ca George B. pășesc cu pași/ de-o nostimă măsură. Colții de mult/ mi-s zgarde la incași. // Sunt cel mai laș dintre cei lași / cum stau vițel în fața porții / Șterg totul – la ce bun să lași / Speranței firmituri, mici porții // Tușesc, mă-nalț și iau cuvântul / muncit posac bătut de soartă / de parc-ar fi trudit la coasă / Un mut și el. Întrebi cum poa’ să / mai bată ca străinu-n poartă / când dincolo doar vânt e, Vântul.” (șterg tot).

Cu această carte, Ioan Moldovan desăvârșește autoportretul unui poet lucid dialogând în registru cvasiburlesc cu „moartea noastră unanimă”.

Ioan Moldovan, „Multe ar mai fi de spus”, Editura Art, colecţia „Cartea românească de poezie”, 2019, 88 pagini.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.