Sirokai Mátyás (n. 1982), poet și muzician budapestan. Absolvent al Academiei de Muzică „Liszt Ferenc” din Budapesta, specializarea solist-percuționist. Autor a patru volume de poezii. A doua sa plachetă, Cartea martorilor beat-ului (2013), a fost tradusă în franceză, în timp ce a treia, Cartea fantasmagoricilor (2015), a fost laureată cu premiul Librăriei Scriitorilor din Budapesta. Ca muzician, Sirokai a susținut concerte cu Grupul de Percuționiști Amadinda în Europa, Statele Unite ale Americii și Canada. Sirokai este, de asemenea, membru fondator a nu mai puțin de zece site-uri și bloguri literare orientate spre poezie maghiară și universală. Selecții din poemele lui au fost traduse în limbile engleză, germană, polonă, croată, sârbă, bulgară, macedoneană și română. La baza prezentelor traduceri stă volumul de poeme „zen-sci-fi” (Lanczkor Gábor) intitulat Coastă de coronament (2020).


*
Un singur copac e suficient pentru detașarea de sine. Darămite pădurea.

*
Mă descalț și reînvăț să merg. Sub pașii mei, humusul pădurii forfotește de viețuitoare. În timp ce rădăcinile tălpilor mele pătrund în pământul călduț și negricios, solul curios începe și el să bâjbâie în sus. Picioarele mă furnică, sângele mi se adună-n poale. Mă las în patru labe și-mi îngrop mâinile până-n încheieturi. Mi se arată căi prin iarba pădurii, zăresc potecile bătătorite de animale. Mă apropii, la trap, de trunchiul impozant al unui fag. Rădăcinile lui acoperite cu mușchi atârnă libere pe la marginile ravenei. Arcuirile lui sunt delicate, feminine. Mă dezbrac. Mă înfioară cât de sublim respir acum cu toată suprafața epidermei.

*
Ce mă împinge către înălțimi, și de ce tocmai în copaci. Ce împărtășim noi de fapt, și oare voi izbuti până sus. Ce m-așteaptă între crengi, de ce mă simt ocrotit acolo. Cine mă gonește pe verticală. Încotro. Dacă aș fi arbore. Dacă mi-aș părăsi corpul pentru el. Dacă aș sta pe loc o viață întreagă, una mult încetinită. Dacă aș fi al tuturor. Dacă mai pot fi așa, biped cum sunt, copacul cuiva.

*
Îngenunchez, îmi lipesc palmele de sol, ating pământul cu fruntea. Îmi împing bărbia în piept, până ajung pe creștet. Îmi încordez brațul, îmi întind picioarele-n văzduh. Mă îndrept cu totul. Îmi mut centrul de greutate în cap. Îmi răsucesc încheieturile spre interior. Îmi desprind palmele de pe sol, mă sprijin doar în degete. Îmi îndrept coatele, apoi le glisez paralel cu trunchiul. Mă desprind de sol și cu degetele. Cu palmele perpendiculare pe sol, îmi deschid larg brațele.

*
Doar o simplă și subită relaxare a limbii, și echilibrul își reintră-n drepturi. Copacii sunt muți pentru că se mențin în echilibru. Și totuși, comunică între ei.

*
când urci pe frânghie
când devii propriile tale tălpi
când te îmbie un copac
felul cum îi cuprinzi trunchiul cu brațele
când, prevenindu-ți gândurile, începi să vorbești
când observi că glăsuirea nu a venit din tine
când ești mai iute decât fricile tale
când te încăpățânezi să o faci
când, la apus, se încing sălciile de pe malul celălalt
când te holbezi în foc
când vorbele îți par de prisos
când te ajunge cântecul păsărilor
când ți se naște sentimentul de apartenență
când te pui în cap
când te predai naturii
când ai orgasm
când poți vedea cu pielea
când e atât de bine, că îți vine să refuzi orgasmul
când ajungi să simți mireasma pământului
când îți îngropi obrazul în iarbă
când îi accepți invitația, fără să-i invidiezi generozitatea
când înveți de la copii
când, neclintit, interceptezi mișcările din jur
când urmărești trecerea norilor
când urmărești gesturile mărunte ale animalelor
când îți lași corpul să te călăuzească
felul cum improvizezi
când te cheamă aventura conceperii și te lași dus de val
când te îndrăgostești de cuvinte
când îți asculți bătăile inimii
când îți urmărești calea respirației
când plutești în apă
când ești autosuficient
când îți faci curaj să-i spui că o iubești
când te împingi cu burta în burta ei
când un cățel dă fuga la tine voios și tu te lași în voia lui
când empatizezi
când există aici și acum, fără sine
când fredonezi un cântec din folclor
când privești caii prelung
când îți sugi burta
când te lași în patru labe
când te mulțumești cu muzica spargerii valurilor
când vezi dincolo de tine
când te lași în voia sorții
când îți folosești cealaltă mână
când resimți depărtările stelelor
când dansezi gol pușcă
ceea ce gravează râul în pietre
ceea ce roade carul în scoarță
ca ușurătatea de după plâns
când te scufundă și te-mbibă
precum ceva mereu prezent
felul cum se propagă sunetele
când vibrezi dimpreună
când ești ca apa
ca valea
când ești catarg
când ți se-ncordează toți mușchii
când îi ghicești gândurile
ca răpăitul ploii
când se scrie pe sine
când se continuă în tine

Traducere și prezentare de Mihók Tamás

fotografie cover: © Szöllősi Mátyás


Image