Datorez acest text poetului Teodor Dună și volumului său kirilă (Tracus Arte, București, 2017). Cartea te face să vezi deodată lumea noastră cu alți ochi: „s-a așezat lângă sufletul tensiometrului, lângă/ sufletul patului, lângă sufletul pungii de plastic, lângă/ toate sufletele lui dragi și înspăimântătoare”. O lume vulcanizată, aproape gonflabilă. O lume a chimiei anorganice pe care omul o produce și în care tot el se sufocă. Masa plastică produce imaginea unui univers care poate fi prelucrat ușor prin presiune, care poate fi transformat oricând în altceva. E lumea fără însușiri, care poate fi (re)topită perpetuu. E universul sintetic care pare să ne înghită treptat și iremediabil. Poezia trage alarma. Dar lumea tace, lumea nu aude. Estetica confortului și a vieții ergonomice primează.

Am recitit câțiva tineri poeți din Republica Moldova în această grilă. Poezia contemporană e poezia unei lumi care stă sub semnul unei deformații plastice. Forțarea elasticității umanului, a naturii, în general, e o bombă cu ceas. Poezia strigă!

O lume împachetată – una care nu este, dar pare a fi

Învelitoarea de protecție a lumii este o substanță sintetică, artificială care a și început să producă acel efect de seră mentală, estetică și fizică. Trăim printre „obiecte vechi şi noi împachetate în celofan & hârtie” (Alexandru Vakulovski, „cronică”). E „lumea de plastic” (Dan Negară, „huxley’s chicken noodle”) în care individul hoinărește fără sens, în care reperele nu mai există, „bătrâna se oprește/ deschide punga neagră cu/ arcul de triumf și/ calendarul de anul/ trecut/ nu găsește nimic” (Alexandru Vakulovski, „o bătrână”). Este punga care a făcut carieră pe rețelele sociale mai nou, simbol al corupției în eșaloanele de vârf ale puterii din spațiul interriveran.

La toate nivelele, omul este un agent al plasticului: „cu bucăți mari de celofan în mână” (Victor Țvetov, „cu bucăți mari de celofan în mână”), „apoi rasputin/ iese din bloc cu mai multe sticle/ de plastic sub braț/ și se îndreaptă spre autobuz” (Moni Stănilă, „alteori RAS putin”). Toți sunt oameni ai plasticului, care au nevoie de publicitate, un fel de predică a timpurilor noi, timpuri anorganice, „oamenii […]/ merg încotro panourile/ îi direcționează fără picioare” (Ioana Isac, „copii ai societății bastarde”). Chiar și exercițiul estetic se desfășoară într-o lume a polimerelor, „tu ai pășit pe podeaua de plastic/ și ai spus că mâinile mele frumoase sunt” (Hose Pablo, „TRANSLATE 1”).

Hose Pablo / Victor Neaga | Credit foto: Arhiva personală a autorului

Universul butonat

Existența umană se produce „în luminișul din pădurea de pixeli” (Ana Rapcea, „Uriașul din pădurea de pixeli”). Revin uneori amintirile despre „vremea când Dumnezeu se juca la întrerupător” (Anatol Grosu, „III”), un illo tempore în care omul nu avea forța supranaturală a butoanelor. Astăzi omul operează cu toate, el e un mic dumnezeu al lumii sale smart, „și sting luna ca să te/ șterg de pe peliculă ” (Ioana Isac, „mult vei trăi cu moartea mea”), chiar dacă nu înțelege că nu e decât orbecăire în întuneric, „ca un orb care pipăie/ butoanele unui lift blocat” (Virgil Botnaru, „afect”).

Individul apasă „butoanele joystick-ului” (Ion Buzu, „Holiday session”), „butoanele intră/ în corpul de plastic/ din ce în ce mai insistent” (Victor Țvetov, „butoanele intră”), „toată familia a stat astăzi în casă/ tata mama surorile mele n-au/ cheltuit niciun leu așa au stat/ toată ziua la televizor erau happy family” (Hose Pablo, „TRANSLATE 2”), „toată ziua la televizor” (Ion Buzu, „Holiday session”). E guma de mestecat pentru ochi a vieții celei noi. E minorul entertainment de la domiciliu și percepția existenței, a iubirii ca un joc, ca o virtualitate: „Lângă ASEM, toate fetele alea, cu fundurile săltărețe,/ alături de tipi siguri în decizii și mișcări,/ se întind în fața mea la fel ca niște scenarii perfecte/ într-un limbaj de programare Playstation 3” (Ion Buzu, „Scenarii pentru Playstation 3”). De aici poate și încercarea de a scăpa de toate acestea, „învăț să mă deconectez/ de la aparate digitale, electrocasnice” (Dan Negară, „rezistență”).

Moni Stănilă | Sursa foto: Arhivă personală M.S.

Castelele noastre de plastic

În casa sa inteligentă, în microuniversul inteligenței artificiale, totul este ergonomic, util, funcțional, „nu mai e mult și o să ne desfacă cineva/ o să ne demonteze în piese egale/ așezate în cutii de plastic” (Moni Stănilă, „despre lucrurile personale”). La nevoie, vor fi reasamblate, „piesele se cuplează mai mult sau mai puțin reușit” (Ana Rapcea, „Human Lego”). Te izolezi de toți în acest paradis împachetat și asamblat, „îți cumperi din prima farmacie dopuri de urechi” (Moni Stănilă, „IV”). Consumi „petrol, cafea, vin” (Aura Maru, „petrol, cafea, vin”) în castelul consumului fericit.

Omul de plastic

Ființa se transformă și ea, în oglinda minții, e un om-imitație: „îndepărtată în copilărie mina visa/ că e mama tuturor păpușilor din vitrine” (Svetlana Corobceanu, „Drumuri în vitrină”); „Antonia ia un cordon de la păpuşile ei/ face din picioarele lor garduri ghimpate” (Moni Stănilă, volumul „Sagarmatha”); „se fac țăndări, una câte una,/ păpușile – iluzile tale” (Liliana Armașu, „Singurătatea de vineri”). Optimizarea, statisticile demografice ale acestei societăți sunt asigurate de „copiii făcuți în eprubetă” (Rodica Gotca, „Copiii făcuți în eprubetă”).

Sentimentele noastre contrafăcute

Omul de plastic, ca orice om, își caută și el sensul vieții, fericirea – „cine vinde aripi?!/ cât costă aripile?!/ atenție: pe piață/ au fost depistate/ aripi contrafăcute!” (Vitalie Vovc, „cădere liberă”). Pare să o găsească într-un „trandafir de hârtie gofrată” (Silvia Goteanschii, „pardon, asta-i partea mea de scaun”) și acel trandafir va genera imaginea unui amor contrafăcut, inexistent de-a adăvăratelea, așa încât ROSE nu este nici pe departe un EROS. Marile idealuri vor fi și ele convertite în vandabilitate, „profesorii de gimnaziu/ erau mai pudici/ decât părinții noștri […]/ acum doamna profesoară/ are un magazin în curte/ unde e umbră mai toată vara/ vinde bere țigări/ și prezervative cu arome” (Virgil Botnaru, „schimbare de atitudine”).

Dan Negară | Sursa foto: © Cenaclul Republica

Cadrul natural nu poate lipsi, el conține însă „pădurile de plastic” (Dan Negară, „gazda devine continuarea terminațiilor”). Omul nu poate exista fără verdele floral: „mi-ai spus la un moment dat că bunica ta avea într-un colț/ o plantă decorativă de plastic/ pe care dăduse 10 cenți într-un magazin prăpădit/ de cartier/ și nu a știut până la moarte/ că era o imitație de plantă de cânepă” (Cătălina Bălan, din volumul cutii), doar că uneori nu este în stare să identifice artificialitatea.

În dimensiunea unei existențe în care a fi e înlocuit de a avea, „averea ta e o grămadă de mărunțișuri risipite/ alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la haina unui om,/ iar tu crezi că ai întâlnit omul./ Ieri ai descoperit printre lucruri o jucărie stricată,/ iar tu crezi că ai regăsit copilul./ Azi cineva ți-a aruncat un zâmbet,/ iar tu crezi că i-ai văzut/ sufletul” (Liliana Armașu, „Reflex”). Artificiozitatea și falsul – iată coordonatele noii estetici. Virtualul e un surogat al trăirii sentimentale, „zice să mă uit în ochii lui pe skype” (Aurelia Borzin, „Un bărbat”).

Viața de după: gunoaiele

Derapajul se întâmplă mereu. E în firea lucrurilor, „Și o bufnitură în metal, plasticul spart/ Frâna brusc apăsată până-n podea” (Rodica Gotca,  „Azi am mers cu ea de mână”). Universul falsei perfecțiuni e supus totuși defectării, deteriorării și degradării. Finalitatea supremă, nedeclarată, pare a fi gunoiul: „la Chișinău/ văd oameni/ îngrămădiți la/ containerele/ de gunoi” (Alexandru Vakulovski, „Paradisul”). Un peisaj al resturilor, cu „grămezile de gunoi” (Dan Negară, „azi sunt stele le văd și fără ochelari”). Firea toată e copleșită de plastic, așa încât intervine „starea de vinovăție față de balenele moarte/ cu stomacul plin de plastic” (Dan Negară, „vindecarea a venit ca pașii”). Amintirile unui paradis al copilăriei nu întârzie să intervină: „avem copilării comune/ cu plastic topit focuri în gunoi” (Dan Negară, „doctorul în bocanci grei de munte”).

Cătălina Bălan | Credit foto: Arhivă personală C.B.

Fuga

Poezia caută, poeții strigă: „să ne zbatem/ să ne batem/ să ţinem piept/ bâtelor/ gloanţelor de cauciuc/ gazelor lacrimogene/ furtunurilor de apă/ ciuboteor cu bor de fier/ la chişinău/ pungeşti/ madrid/ sofia/ atena/ kiev/ oriunde/ peste tot” (Vitalie Vovc, „băiatul de pe tian ’anmen”). Poetul vrea escapada, „îmi plac doar câteva poze din copilărie/ mi-e dor de timpurile în care nu aveam computer/ să stau și să mă uit la copaci ca un prost ore întregi” (Dan Negară, „pentru tot ce dispare”). E fuga în natură, aproape ca la Rousseau. Poetele își doresc retragerea din lumea aglomerată într-o „insulă pe care sateliții/ nu reușesc să o înregistreze” (Moni Stănilă, „1”), „cel mai frumos lucru/ ar fi să mă trezesc deodată singură/ într-un câmp înflorit/ și să-ți trimit de acolo/ scrisori cu timbre” (Cătălina Bălan, din volumul cutii).

Într-o lume a plasticului atotcuprinzător, Poezia pare a fi mult mai lucidă și mai proactivă decât multe alte activități umane care nici măcar la nivel declarativ nu își fac treaba. Poezia clamează: Apocalipsa poate fi una de plastic! Tânăra poezie basarabeană e și ea o voce în oceanul poetic al lumii.


Armașu L. Singurătatea de miercuri. Chișinău: Arc, 2010.
Bălan C. Cutii. Pitești: Paralela 45, 2019.
Borzin A. De-ale viețuitoarelor. București: Vinea, 2014.
Botnaru V. Schimbare de altitudine. București: Casa de pariuri literare, 2017.
Buzu I. 3 ml de Konfidor. București: Casa de pariuri literare, 2013.
Corobceanu S. Rozariu. Chișinău: Arc, 2014.
Gotca R. Frontiere desenate în aer cu pumnul. București: Eikon, 2019.
Goteanschii S. Dramaturgia lucioaselor funii. București: Vinea, 2014.
Grosu A. Epistola din Filipeni. Bistrița: Casa de editură Max Blecher, 2012.
Hose Pablo. Google translate: Ștefan Vodă. București: Tracus Arte, 2012.
Maru A. Du-te free. Chișinău: Cartier, 2015.
Isac I. Ei confundau librăria cu libertatea. Chișinău: Arc, 2018.
Negară D. Triphopuri. Pitești: Paralela 45, 2019.
Rapcea A. Când lumina se clatină. Chișinău: Arc, 2018.
Stănilă M. O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni. Bistrița: Charmides, 2017.
Stănilă M. Sagarmatha. București: Tracus Arte, 2012.
Stănilă M. Postoi parovoz. confesiunile dogmatistei. Bistrița: Charmides, Constanța: Ninpress, 2009.
Țvetov V. În lipsa unor lucruri importante. Bistrița: Casa de editură Max Blecher, 2015.
Vakulovski A. Priveliști. Bistrița: Charmides, 2017.
Vakulovski A. Dați foc la cărți. București: Tracus Arte, 2012.
Vovc V. Și în realitate s-au întâmplat următoarele. București: Vinea, 2018.

Sursa foto: Unsplash.com

mm
Maria Pilchin (n. 26 ianuarie 1982, Republica Moldova), scriitoare, directoarea Bibliotecii Centrale, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, prezentatoarea emisiunii „Lecturi à la carte” TVM1, director de marketing Editura ARC, social-media jurnalistă la Radio Europa Liberă Moldova. Domenii de preocupare: poezie, critică și istorie literară, eseu, studii culturale, marketing cultural, jurnalism socio-cultural, social media marketing. Deținătoarea mai multor distincții și premii literare din Republica Moldova și România. A publicat în cele mai prestigioase reviste literare din România și Republica Moldova. Poemele și prozele sale au fost traduse în franceză, engleză, spaniolă, rusă, ucraineană, catalană, azeră.