În prima jumătate a lunii aprilie, Poetic Stand lansează un nou dosar Stand out: Distanțe. Invitații noștri sunt de această dată poeți români care locuiesc în afara granițelor țării. Ei au acceptat să ne vorbească despre experiența de a trăi departe de casă, despre felul în care anul 2020 a adâncit distanțele deja existente între „aici” și „acolo”, dar și despre modul în care poezia lor a fost influențată de toți acești factori. Vă propunem să citiți interviurile cu acești autori și poemele pe care ni le-au trimis.

Invitatul din 2 aprilie este Ciprian Popescu.


Încep cu întrebarea de care se leagă de fapt tema acestei ediții Stand out: cum a trecut anul acesta când, din cauza restricțiilor, România n-a mai fost tot timpul la un bilet de avion/autocar/tren distanță?

Îmi propun s-ajung în țară o dată la trei ani. Îmi place să spun că Timișoara e la o distanță de o mie de dolari și zece ore. Trăind la Montreal, am ratat lumea zborurilor low-cost din Europa. Apoi, noi sîntem patru, trebuie să ținem cont de școlile copiilor. Era complicat și înainte de restricții. Eu am fost în 2019, deci nu mi-a stricat planurile din punctul acesta de vedere. De fapt, dacă e ceva ce-am învățat anul trecut e să trăiesc fără un plan. M-am gîndit de cîteva ori „ok, și dacă se întîmplă o nenorocire, ce fac?”, apoi mi-am zis că „nu, nu se va întîmpla nici o nenorocire.” A trecut, e ce e.

Cum s-a schimbat felul în care scrii și felul în care te raportezi la poezie în anii de când nu mai locuiești „acasă”?

Nu există before și after. Am început să scriu la mult timp după ce m-am mutat aici. La invitația Cristinei Hermeziu care mi-a luat în serios poveștile și m-a încurajat, am trimis un text care a apărut în volumul colectiv Revoluția din depărtare. Recitindu-l, îmi dau seama că încă mai explorez acele teme, dar cu alte metode. Apoi, la cîțiva ani distanță a venit poezia într-o perioadă aiurea a vieții mele. Am vrut să văd dacă pot să fac asta – unii ar zice că mai bine m-aș fi abținut – și mi-a ieșit o carte. Ascultam Swans, Oxbow și, mai ales, Sun Kil Moon pe repeat. Discul Benji m-a scos din căcat. Ieșeam să mă plimb prin Mile End, un cartier vecin. Mark Kozelek mi-a dat referințele obscure din versurile sale lungi – splendide ramblings despre mass-shootings, politica din SUA, viața în aeroporturi, hoteluri, lumea tech, melancolie, Alesund, Ohio, familie, prieteni, doliu. Mi-a dat încrederea să caut putere în referințele obscure din lumea mea. Deci muzică și plimbări prin cartier. Acum scrisul meu – atît cît mai e – e contaminat de fb, de joburi, de cotidian, de otrăvitoare tripuri nostalgice, de situații practice de viață pe care trebuie să le rezolv cumva și de muzicile pe care le-ascult. Astea-s filtrele mele.

Poeziile tale, cărțile tale continuă să fie citite, citate, chiar premiate în țară. Crezi că destinul lor e potențat sau alterat de această distanță?

Sincer, nu știu să răspund. Dar m-am uitat recent pe Goodreads de curiozitate. Nu pare a fi un hit. Cei și cele care mi-au scris că le-a plăcut locuiesc, în mare parte, în afara țării. Deci poate volumul le vorbește mai mult celor plecați. 

Care e cea mai importantă diferență dintre poezia de „aici” și cea „acolo”?

Ar trebui să o cunosc bine și pe cea „de-aici” și, mai ales, pe cea „de-acolo” ca să răspund cinstit. Cînd am plecat, în 2007, nu citeam poezie aproape deloc. De cîțiva ani citesc poezie „de-aici”, din Quebec. Însă fiind genul de băiat care se tîrăște prin baruri și-și caută echilibrul în sălile de sport, nu am o legătură solidă cu lumea asta. Am ajuns o singură dată la un eveniment literar aici. Era o duminică ploioasă de toamnă, se ținea la un teatru undeva pe strada Ste Catherine Est, o seară de poezie organizată de o editură care scoate volume cu poeme punk – whatever that means – scurte, incisive, brute, percutante, obraznice, amuzante, nostalgice, în proză, unele cu rimă, altele fără. Era și-un dialog între textele lor, un băiat dăduse drumul unui instrumental pe drum machine și improviza pe chitară. Un fel de show cu oameni obișnuiți care scriu într-o limbă actuală – bună, rea, cum e ea – cu joburi și probleme de pe lumea asta. Mi-a plăcut pentru că, pe undeva, asta încercam și eu, care n-am citit nici marea poezie franțuzească, nici marea poezie românească. Și nici marea viață n-am trăit-o nici acolo, nici aici. Deci n-aș putea să spun care e diferența, cam așa arată poezia care-mi place mie. După show îmi amintesc împins de un „sens al urgenței” am fost la Salon du Livre, mi-am mai luat cărți și-am scris o postare, dar n-am pus-o, să nu creadă lumea că fac pe nebunul, deși cam fac.

la salon du livre Montreal
cumpăr volume de poezie pe credit
de la poeți cu dinți lipsă în față
le răsfoiesc la birou printre tech geeks
cu dinți buni
le car acasă
le uit pe raftul cu volumele de-anul trecut
pe care am uitat de ce mi le-am luat
banii nu-i recuperez
colecționez
atîta pot face io pentru cultura noastră
pentru mine

Ignorând coordonatele lumii fizice, cât de departe e de tine România acum?

Sînt legat de un sat (Cornuțel-Banat), un cartier dintr-un oraș mic (Caransebeș) și cîteva locuri din Timișoara. Am familie și prieteni în țară, dar e tot mai dificil să păstrez o legătură care să depășească limitele protocolarului ceau-ceau, ce faci? bine, tu? Relațiile dintre oameni se cimentează prin întîlniri întîmplătoare pe stradă, stat la terasă, un botez, o nuntă, mers la box etc. Dispărînd astea, se mențin superficial. Îmi făceau bine discuțiile despre nimic, aberațiile, delirurile la bere. Le-am pierdut, le-aș fi pierdut și acolo, sînt sigur. Taică-miu mă mai anunță cine a mai murit, cu candoare îmi scrie pe chat de-astea „ îl știi pe… cum îl cheamă, ăsta de la scara a patra, mă. În fine, l-or găsit mort în mașină, soră-sa l-o găsit în față la biserică, atîta i-o fost, ce drac’ să faci, Dumezău să-l ierte. Hai că te las să lucri, io-s la pensie, hehe, tu mai ai de tras.” Prietenii mei îmi mai scriu pe WhatsApp cine s-a mai despărțit, ce tatuaje și-au mai făcut, bîrfe. Dar nu e același lucru. Sînt sub radar. M-a schimbat și pe mine distanța. Mai scriu despre copilărie, reinventez cumva trecutul, mai povestesc de-aici, arăt un Montreal personal, deși nu-mi dau seama cui servesc istoriile astea. Stranie e depeizarea, parcă în fiecare an o trăiesc altfel, bine cumva, dar da, e foarte departe țara…


Născut în 1979, Ciprian Popescu și-a petrecut copilăria între Caransebeș și Cornuțel-Banat. Trăiește din 2007 la Montreal. Lucrează în tech și este antreprenor în domeniul curățeniei. A publicat în 2016 volumul Mile End la Casa de Editură Max Blecher.

fotografie de Natalia Popescu

Nu prea am texte cu experiența plecării, că de fiecare dată mă gîndesc că n-am avut de lucru c-am plecat. Și nu prea e altceva de zis despre asta. 

Nouă ani

Nouă ani și plecam.
Nouă ani e cea mai dureroasă distanță.

Plouă. Pișoarcă de-aia liricoidă, lacrimi se preling pe
fereastră, zidul de cărămidă roșie, casa bătrînei grecoaice.

Cum să fiu lup, să mi se ude blana.
Să dau un ultim like, cui să i-l dau?

Adolescență

tot de la Costinești dacă tot zic cît mai zic
eram cu Leo la mare io-s cu trei ani mai mic
și mai prost dar nu cu mult
comparații fără rost
rulam pe tumult și m-am ras în cap de ciudă
fumam foarte mult
aveam ură de tinerețe
ură crudă de-adolescent cu coșuri pe față
ură sinceră pe viață
dar sincer mai ciudă mi-era
că nu futusem în vacanța aia nici măcar o dată
c-așa-i la vîrsta aia, umbli cu ea mereu sculată
și-uneori nu-ți iese să fuți
cum vrei tu, cum vor cei mai mulți
am mers la doi prieteni în gazdă
pe-atunci votca era de bază
am băut cu măsură
de-aici pîn aici din uiagă
în juma de oră s-a golit sticla întreagă
prietenii mei m-au cărat mort
am intrat peste Leo la cort
futea, am urlat, l-am întrerupt din coit
mi-a strigat perplex: Frankenstein, ieși afară din cort!
am plecat rănit către gară
duhneam a hoit
am cotit-o spre plajă prin răsăritul din acea nefutută vară
m-am învelit în sacul de dormit ca-ntr-o coajă de portocală
și singur m-am iubit
apoi am adormit

Obiceiuri nesănătoase de viață

noi
cuplu trash la resto
pe Bernard un fast food ordinar
grecul a-nghesuit mîncarea în pungi
cu pete de grăsime supte de hîrtie
anii noștri lungi trăiți împreună
o căsnicie corectă și bună
o vreme a băltit în minciună
plus un break-up oribil de-o lună
am comandat burgeri cu fries
în baie de ulei încins
în parcul Lhasa am descins unde-am mîncat
și-am băut din pixe de-IPA
lîngă tineri care făceau grătare
hasidici și hipsteri în depărtare
shikse și gentili printre ei
sufla aer cald dintr-un foehn de seară
trei lesbiene rîdeau zgomotos
mi-au atras atenția
îmi plac cele care n-au pretenția
să pară ce nu sînt
astea și-o vor trage diseară
i-am arătat cum ar face-o
cum înțeleg lucrurile astea gros
m-a întrebat curioasă
la toate trei te gîndești
cînd te-mbeți devii prea curios
am rîs dar nu era despre sexul nostru
cu trei lesbiene tinere un party monstru
glamping într-o iurtă sub podul spre Rosemont
adulți trash cu-obiceiuri nesănătoase de viață
peste care trec anii de cuplu
și se lasă frigul de seară și ceața
ca o plasă de cupru


sursă fotografie cover: burst