În prima jumătate a lunii aprilie, Poetic Stand lansează un nou dosar Stand-out: Distanțe. Invitații noștri sunt de această dată poeți români care locuiesc în afara granițelor țării. Eu au acceptat să ne vorbească despre experiența de a trăi departe de casă, despre felul în care anul 2020 a adâncit distanțele deja existente între „aici” și „acolo”, dar și despre modul în care poezia lor a fost influențată de toți acești factori. Vă propunem să citiți interviurile cu acești autori și poemele pe care ni le-au trimis.
Invitata din 8 aprilie este Cristina Hermeziu.


Încep cu întrebarea de care se leagă de fapt tema acestei ediții Stand out: cum a trecut anul acesta când, din cauza restricțiilor, România n-a mai fost tot timpul la un bilet de avion/autocar/tren distanță?

A fost o perioadă foarte stranie. Distanța cu forța pune mai multă dorință în corp, în mâini și picioare, în curba gâtului, când te uiți bunăoară spre cerul gol. Unde stau eu în Franța trec des avioane peste cartier, după zeci de ani le-am interiorizat cu totul, nu le mai auzeam, nu le mai vedeam. Am început să le reaud când n-au mai trecut, ca niște păsări greoaie secerate, culcate la pământ de o boală fulgerătoare.

Dar, de fapt, anul pandemiei a precipitat violent ce trăiește, fără să conștientizeze neapărat, orice plecat de acasă. Nu cred în fericirea celor care spun am plecat, am pus distanță, m-am integrat, basta. Odată plecat, România nu mai e niciodată la un bilet-avion-autocar-tren-distanță. Unitatea de măsură e de altă natură și, evident, foarte intimă. Pentru mine e un fel de tânjire continuă și epuizantă, o bilocație păcătoasă, și aici, și acolo, nici aici, nici acolo. Cam ce s-a întâmplat în vara lui 2020, când am reușit să ajung la Iași, cu un avion ticsit, neștiind dacă zborul de întorcere în Franța se va menține și nu se va anula, dacă evoluția pandemiei nu mă va ține prizonieră în orașul spre care tind tot anul. Ce-am făcut la Iași? M-am dus anume să văd un film francez proiectat de Institutul francez în grădina lor, în aer liber. M-au mâncat țînțarii, am făcut zeci de poze cu ciorile rotindu-se deasupra Copoului, am respirat greu prin mască, la fel ca toți spectatorii acelei seri, așezați pe scaune de plastic la doi metri distanță unii de alții, mototolind iarba cu picioarele, cu ochii la Grand Corps Malade, poetul-actor-realizator al filmului de pe ecran. Un moment de grație.

Care distanțe ? Toți oamenii de pe pământul ăsta suntem un grand corps malade.

Cum s-a schimbat felul în care scrii și felul în care te raportezi la poezie în anii de când nu mai locuiești „acasă”?

Aici e valabil probabil truismul care spune să ieși din cadru ca să vezi ce contează cu adevărat în cadru. Am scris și publicat poezie în reviste în timpul facultății, după care m-am aruncat în jurnalism de televizune vreo zece ani. Posibil să fi mutat scrisul în acel, nou pe atunci, mod de expresie, pe ecran.

După ce am plecat în Franța poezia m-a ajuns din urmă instantaneu. N-am înțeles nici acum ce s-a întâmplat, am reînceput să scriu, ca și cum distanța a părut să închidă un fel de paranteză. Timpul e însă cea mai nemiloasă distanță. În imaginarul public e o incongruență să mai fii poet după 40 de ani. Darul pe care mi l-a făcut plecarea din România și epuizanta pendulare între două lumi e acesta: cu distanța poate că nu m-am împăcat încă, dar de timp nu îmi mai pasă. Poezia e timp.

Poeziile tale, cărțile tale continuă să fie citite, citate, chiar premiate în țară. Crezi că destinul lor e potențat sau alterat de această distanță?

Al doilea volum de versuri, între timp îți vezi de viața ta, s-a întâmplat să apară la editura Junimea în 2020, în plină pandemie. N-am făcut o lansare cum trebuie, ca atâția alții, de altfel. Într-una din cronici s-a remarcat că aș fi evoluat mult de la primul la al doilea volum, ceea ce m-a bucurat enorm. Distanța e însă nefastă pentru soarta cărților. Ne consolăm cu vizibilitatea spectrală și efemeră de pe facebook, atâta câtă e, atâta cât nu e.

Nu există, nu există lupi solitari în poezie. Trebuie să te ia în brațe o comunitate poetică. Dacă nu te ia în brațe o comunitate poetică – care funcționează pe baza unei sume de valori, de gusturi împărtășite și de timp împreună – nu ai nicio șansă în anomia generală a mediului virtual, unde totul e distanță în spatele apropierii de fațadă. Iar o comunitate poetică se crește, cel mai adesea, trup lângă trup. Trebuie să mânânci cu un alt poet la aceeași masă. Trebuie să mănânci cuvinte cu un alt poet la aceeași masă. Într-un sens foarte concret și într-un sens foarte mistic.

Deci nu, distanța între trupuri, distanța dintre mese nu ajută cărțile.

Care e cea mai importantă diferență dintre poezia de „aici” și cea „acolo”?

Aș comenta aici două aspecte. Primul se referă la un clișeu încăpățânat. Franța ar fi țara romanului, România ar fi țara poeziei. Se scrie foarte multă poezie de bună calitate în Franța, modernă, există enorm de multe și apar încă reviste și edituri noi, independente. Câteva reviste de găsit online : „Poeziebao”, „Fragile”, „Pourtant”, „Recours au poème”. În plină pandemie, scriitoarea Cécile Coulon – de opt ani scrie ea însăși poezie pe facebook – a înființat colecția L’Iconopop, cu un design acidulat, viu, și o poezie nervoasă, angajată. În plină pandemie, editura Iconoclaste și noua colecție au vândut peste zece mii de exemplare!

Al doilea aspect se referă la raportul poeziei cu melosul. În România un poet ca Cezar Ivănescu își cânta, din rărunchi, poezia. Cazul său e singular. Remember « trubadurul » pop-folk-rock Bob Dylan? A luat Nobelul pentru literatură și a declanșat o polemică fascinantă: ce e poezie, azi? Franța are o excepțională tradiție în a fuziona poezia și melosul (baladele lui Charles Trenet, Léo Ferré, Georges Brassens), poezia și ritmul (slamul, Grand Corps Malade). Ascultați cum transformă, azi, Arthur H poemul lui Gherasim Luca Prendre corps – într-o litanie poetică hipnotică – sau cum murmură poezia un cantautor ca Vincent Delerm – cred că asta nu găsești în România, decât rar (Dumitru Fanfarov). Se experimentează însă și urmăresc cu interes cum se vor dezvolta podcasturile poetice multimedia ale celor de la Cenaclub, spre exemplu.

Ignorând coordonatele lumii fizice, cât de departe e de tine România acum?

Cum despărțirea de România m-a întors la poezie, am anulat orice distanță.


Cristina Hermeziu (n. 1971, Iași) este scriitoare și jurnalistă, organizatoare de evenimente literare. Este Doctor în filologie al UAIC din Iași, cu o teză despre expresivitatea limbajului televizual (2004). Din 2005 s-a stabilit în Franța.

A publicat volumele de versuri Parisul nu crede în lacrimi (Junimea, 2016, Premiul Opera Prima, Festivalul internațional Tudor Arghezi), Între timp îți vezi de viața ta (Junimea, 2020) și volumul de publicistică Vedere din Turnul Eiffel (Junimea, 2017). A editat cartea Revoluţia din depărtare (Curtea Veche, 2011), care cuprinde 30 de mărturii ale românilor plecați din țară după 1989. Recent, a coordonat, la Editura Polirom, volumul colectiv Viața pe Facebook. Dau like, deci exist (2020).

În 2018 a creat „Zoom France Roumanie”, revistă culturală online, unde promovează literatura română tradusă în franceză. În 2019, a primit premiul „Vanda Condurache” pentru excelență în jurnalism, Gala valorilor, Iași.

[realitatea își lasă în urmă]

realitatea își lasă în urmă
iluzia ca o pudră suspendată.
(știi în desene animate calul
țâșnește călărețul
rămâne în aer)
spray-ul cu nanoparticule cressonul
luminează ca ghirlanda de Crăciun
copacii produc frunze de lumină stradală
ploaia cu firele ei sticloase și grele și eu care
nu știu în continuare cum
să-ți spun
ce e de spus

cuvintele tot simple au rămas
și de nefolosit

concretă realitatea e prea virtuală la o viteză
prea mare

numai
viteza
nu e
virtuală

seara
mai tragem un pic de lumea de ieri
ca de o
plapumă prea scurtă

*

[timpul și celulele dumnezeu plictisit]

timpul și celulele dumnezeu plictisit
și-a creat propriul său joc jumanji
fă jogging poartă mască fii în formă stai
pe net bate și se va deschide
a enșpea chakra hipertextul
e plin de căderi în abis într-o zi cineva
o să astupe ieșirea dar

în pixeli se poate înota la nesfârșit
până la nesfârșit

uneori găsesc dulapul
deschis
și nicio altă urmă
(clandestină)
starea de pură contemplație din aer ce poți găsi
într-un dulap ca și cum ți-ai privi
în sfârșit
trupul
în oglindă

într-o zi pământul
o să ne dea drumul ca unor
baloane cu heliu

*

[era un cer frecat]

era un cer frecat
cu eau de Javel
restul de bere scurs la canal
(de unde să știi tu nu mi-a plăcut
niciodată berea)

geamandură ușoară
capul nu l-am întors

la Mouffe e în pantă știi
m-am descălțat

jos, la capăt,
e marea

*

[în fiecare zi]

în fiecare zi
beau pe stomacul gol
un păhărel din Sena

do you want some champagne
șoptește canadianul
în cuplu
decomplexat

parisul se strâmbă la mine
cu grimasele miniștrilor săi

mascarons mascarons

la pont des arts niște lacăte
pocnesc se dizolvă
în apă
ca-ntr-o găleată cu acid

pe chei somalezii

talancă
agită
salbe cu turnuri eiffel

în fiecare zi
beau pe stomacul gol
un păhărel din Sena

do you want some champagne
I do not

*

[era o toamnă de-a dreptul]

era o toamnă de-a dreptul
nerușinată soarele se mărunțise pe trotuare
ca un bancomat care scuipă întruna
monezi de doi euro nou-nouțe
aerul avea gust de fum
și foșnet de rochie fără nimic
pe dedesubt
copacii? niște circari
la drumul mare
păsările, păsările ocupaseră malurile Senei

(circula zvonul că toate țările
migratoare
fuseseră rase de pe
hărțile lumii)

era toamnă, ultima toamnă
mon amour

dar pe mine nu mă interesau
zvonurile

mie îmi ajungea
butaforia asta de lux

*

[capacitatea de reziliență]

capacitatea de reziliență
a oamenilor
este indecentă

morții cu morții
viii
cu ce îngroapă de viu

***

sursă foto cover: Nil Castellvi, unsplash