În prima jumătate a lunii aprilie, Poetic Stand lansează un nou dosar Stand-out: Distanțe. Invitații noștri sunt de această dată poeți români care locuiesc în afara granițelor țării. Eu au acceptat să ne vorbească despre experiența de a trăi departe de casă, despre felul în care anul 2020 a adâncit distanțele deja existente între „aici” și „acolo”, dar și despre modul în care poezia lor a fost influențată de toți acești factori. Vă propunem să citiți interviurile cu acești autori și poemele pe care ni le-au trimis.
Invitata din 3 aprilie este Gabi Eftimie.


Încep cu întrebarea de care se leagă de fapt tema acestei ediții Stand out: cum a trecut anul acesta când, din cauza restricțiilor, România n-a mai fost tot timpul la un bilet de avion/autocar/tren distanță?

2020 – probabil și din cauza combinației de cifre ireale 2/0/2/0 a fost un an de prost augur pentru mine. Pentru mine și cei apropiați este foarte important să ne schimbăm locația, să ne îndepărtăm și apoi să ne apropiem iar, dar anul trecut am bătut pasul pe loc. Am avut impresia că zilele și săptămînile se suprapune ca hîrtia de indigo pe care o foloseam cînd eram copil. Uneori trebuia să pui mai multe coli ca scrisul să se vadă mai accentuat. Am o senzație ulterioară de ceață mentală, lipsă de energie creativă și prăbușirea sentimentului de apropiere, susținut mai mult din obișnuință. Dar rețin și o apropiere foarte intimă de natură.

Cum s-a schimbat felul în care scrii și felul în care te raportezi la poezie în anii de când nu mai locuiești „acasă”?

Felul în care scriu nu s-a schimbat din cauza îndepărtării de casă, ci mai degrabă din motive naturale: avansarea în vîrstă, noi experiențe, noi interese etc.

Poeziile tale, cărțile tale continuă să fie citite, citate, chiar premiate în țară. Crezi că destinul lor e potențat sau alterat de această distanță?

Nu știu, nu m-am gîndit niciodată în termenii ăștia la ceea ce scriu și la felul în care sînt receptată.

Care e cea mai importantă diferență dintre poezia de „aici” și cea „acolo”?

O diferență foarte mare e că se scrie puțin și se publică mult în Suedia. Iar ce se publică e, după părerea mea, foarte prost, lipsit de viață – poezie scrisă terapeutic, sau poezie pentru teoreticieni literari, extrem de previzibilă în tezismul ei.

Ignorând coordonatele lumii fizice, cât de departe e de tine România acum?

O întrebare foarte intimă și la care mi-e greu să răspund. „Mă încearcă”  o combinație ciudată de sentimente: mă simt mult mai apropiată de ea de aici, decît de acasă, dar, în același timp, datorită distanței fizice și în timp, sînt conștientă și de faptul că multe amintiri legate de ea s-au cristalizat, au devenit bibelouri de pus în vitrină, s-au ficționalizat și și-au pierdut contururile.


Gabi Eftimie a participat la diverse festivaluri și workshopuri, printre care la cel organizat de ICR la Visby, Suedia, în 2009. Din 2011 trăiește în Suedia, unde traduce literatură pentru adulți și copii, din limbile germană, suedeză și engleză. Lucrează ca traducător și predă limba suedeză.

A publicat volumele de poezie ochii roșii polaroid. acesta este un test (Vinea, 2006), nordul e o stare de spirit (Charmides, 2014), Sputnik în grădină (OMG, 2020) și face parte din mai multe antologii (în română, maghiară, germană, suedeză, engleză): hotel cosmos, poezie românească SF (fractalia, 2019), Die Spitzenelf (edition textfluss, Danube Books, Ulm, 2018), A kétezres nemzedék (Syllabux, 2017, Budapesta), Om jag inte får tala med någon nu (Tranan, 2011, Stockholm), Compania poeților tineri (compania, 2011), Poezia antiutopică (Paralela 45, 2010), The Vanishing Point that Whistles (Talisman House, Publishers, USA, 2011).

Oraşul de Mesteacăn I

Trăieşti fără curent o lună.
Experimentezi în detrimentul sentimentului autentic,
experimentezi în detrimentul confortului.
Cu toate astea, comuniunea ta cu natura seamănă, cel mult, cu prezenţa unei camionete vechi, uitate pe veci în mijlocul unei păşuni,
mîncată de rugină şi năpădită cu o nepăsare senină de urzicile din jur.

Vindecarea naturii apare ca gest instinctiv, naiv; oare e prea tîrziu?
Las-o baltă.
Testezi gesturi şi acţiuni copilăroase:
aplicarea leacurilor în mod forţat, împingi pe gîtul unui copil medicamentul amar amestecat cu zahăr.

În cădere liberă spre Oraşul de Mesteacăn
admiri cu groază peisajul.
Te-ai deconectat, n-ai nici o şansă, ai pierdut legătura.
De acum încolo e silent disco pe veci.
Măcar de-ai avea un alt plămîn în apropiere la care să te conectezi.
Ce te sperie cel mai tare e primul lucru care îţi trece prin cap:
oare ce se întîmplă cu corpul meu în gravitaţie zero dacă moare?
Se prăbuşeşte pînă la urmă, după ani-lumină de cădere,
sau continuă să putrezească
în costumul ăsta de astronaut,
să se învîrtă în jurul Pămîntului alături de deşeurile de la staţiile orbitale?
Cînd o să intri în cîmpul gravitaţional,
mai întîi o să-ţi cadă tot părul, apoi o să se ducă toată culoarea.
Gravitaţia încearcă să te omoare.
Sorry, eşti doar un obiect greu care cade spre pămînt.
Consolează-te cu gîndul ăsta: cînd o să mori,
o să ningă surd cu globule albe,
iar tu o să dispari în întunericul frecvenţelor radio
printre celelalte imagini-hologramă.

aur pe negru, diferite modele

pe linia orizontului mov, chiar deasupra siluetelor negre ale salcîmilor ce
apar în toate ghidurile turistice despre regiunea în care stai,
în punctul în care se intersectează, mai devreme sau mai tîrziu, toate păsările călătoare:
acolo trebuie să-ţi fixezi privirea ca să găseşti coordonatele exacte

de la geamul avionului, noaptea, oraşul e un
un vulcan întunecat cu firicele de lavă pe post de geamuri
şi nimeni nu reuşeşte să desluşească vreun detaliu concret.

la o scară de 1:100, tot ce-ai investit în ei pare lipsit de importanţă,
dar asta e ceva melancolic, nu grav
şi te face să te întrebi ce îmbunătăţiri ai putea adăuga la peisajul:
un copăcel, o bufniţă, terenuri de tenis minuscule ca în machetele arhitecţilor?
dacă ai scuipa-o acum, guma ta de mestecat s-ar solidifica şi s-ar transforma pînă jos într-o fosilă frumos mirositoare.

de multe ori ţi se pare mai neverosimil că eşti acolo,
jos,
în frigul de afară,
alături de ceilalţi musafirii care au ieşit din casă şi scot aburi,
la fel de ireal ca lampioanele de hîrtie cărora le-au dat drumul pe întuneric,
ca feţele lor nemachiate în neonul de deasupra uşii,
fumul sau aburul ce se înalţă din glugile lor,
la fel de neverosimil ca macheta ta.

un sentiment de pustietate urmează a fi generat prin diferite tehnici,
locaţii şi efecte speciale la scară reală.
generaţia următoare va fixa nedumerită viermişorii din pozele transferate mai tîrziu pe hîrtie de pe diapozitivele cu petrecerea.

aici se fabrică liniştea

im about to take this beat and teach you ‘bout the agony of defeat
Masta Ace and Stricklin- Unfriendly Game

sus de tot, în acvariul verde din sticlă perlată,
în locul în care au lăsat doar un fotoliu pentru citit sub un palmier de plastic,
clădirea bibliotecii se întinde deasupra mării şi blochează restul portului industrial

analizează:

stai în QUIET ZONE an area for individual study,
în mijlocul picotitului şi al şuşotelilor, lîngă
două catalige de aluminiu care se furişează tiptil prin spatele rafturilor cu cărţi,
ce-i amuzant e că, din unghiuri neaşteptate,
obiectele pot fi fotografiate astfel încît să pară nişte monştri cu gura căscată

din căştile celui de lîngă tine se aude un răpăit de tobe electronice şi
ghiceşti că tipul visează deja la următorul lui meci de laser-tag.
oare există ceva mai reconfortant decît vocea prietenului, dată pe speaker pe telefonul mobil?

te întrebi oare care e zgomotul tău preferat:
uruitul avionul în ploaie, valurile, şuierul dinamoului cînd pedalezi foarte repede? ţipătul dizarmonic al cocorilor?
aici se fabrică liniştea, nu-ţi face iluzii,
arhitectura clădirii nu permite altfel,
secretele lor pot fi revelate doar de o secţiune transversală
care va da la iveală sîngele

squelch

Un zgomot alb de putere mare saturează receptorul vizat, astfel încât nu mai este posibilă distingerea semnalului util de cel parazit. Recent, forţele iraniene au capturat o dronă americană prin bruierea receptorului GPS folosit de aceasta pentru navigaţie.

voiam să bag un status,
noroc că mi-am dat seama că nu mai e la modă de mult.
tot la nivelul ăla sînt, între două universuri,
între Republica Galactică şi Federaţia,
ca un tub de neon care scapără inert pe hol,

cine ştie, ultima mea speranţă poate fi şi ea deşartă,
ăştia tot o să găsească pînă la urmă toată corespondenţa
secretă şi o să golească cu nepăsare ambele inboxuri

păcat că n-o să fim pe fază, o să ratăm duelul
cu sabiile-laser,
o să le arătăm noi, o să vezi,
o să li se încuie urechile de atâta zgomot alb.

unde eşti? dă-mi coordonatele exacte!
auzi, să nu uiţi niciodată reclama aia pentru vesta reflectorizantă:
„nu te vedem, nu exişti!”

păi, altfel cine o să se bată pe măşti, cine o să tragă la sorţi
Darth Vader şi care dintre noi o să fie doar un stormtrooper amărît?


sursă fotografie cover: burst