În prima jumătate a lunii aprilie, Poetic Stand lansează un nou dosar Stand-out: Distanțe. Invitații noștri sunt de această dată poeți români care locuiesc în afara granițelor țării. Eu au acceptat să ne vorbească despre experiența de a trăi departe de casă, despre felul în care anul 2020 a adâncit distanțele deja existente între „aici” și „acolo”, dar și despre modul în care poezia lor a fost influențată de toți acești factori. Vă propunem să citiți interviurile cu acești autori și poemele pe care ni le-au trimis.

Invitata din 6 aprilie este Luminița Amarie.


Încep cu întrebarea de care se leagă, de fapt, tema acestei ediții Stand out: cum a trecut anul acesta când, din cauza restricțiilor, România n-a mai fost tot timpul la un bilet de avion/autocar/tren distanță?

••• Anul în care viața mea s-a schimbat radical și asta nu din cauza pandemiei. La începutul pandemiei, în aprilie 2020, s-a născut fiica mea. Venirea pe lume a unui copil aduce cu sine un soi de lockdown, așa că nu pot să spun că am resimțit perioada aceasta, iată, la un an deja, ca limitându-mă de la orice alt fel de activitate pe care o efectuam înainte pentru că am stat mult în casă. Eram (oarecum) pregătită pentru izolarea aceasta personală. Spațiul în care mă învârt e limitat de dependența (acută în primii ani de viață) pe care o resimte copilul meu față de mine. Cobor în grădină când doarme, iar asta se întâmplă din ce în ce mai rar. Am așteptat ca restricțiile să se relaxeze și am reușit să ajungem în România în vară apoi la Crăciun. Ne-am întors în Regat condiționați mai mult de Brexit rules decât de Covid rules. 

Cum s-a schimbat felul în care scrii și felul în care te raportezi la poezie în anii de când nu mai locuiești „acasă”?

••• Nu are nici o legătură locul unde mă aflu cu ceea ce scriu. Aș putea eu să spun cu un soi de mândrie mascată. Dar nu e așa. Mereu am fost influențată de locuri. Ultima carte am scris-o în anii de când sunt la Londra. Pot să număr acum vreo 10 deja. A apărut la Casa de Editură Max Blecher în 2019. Majoritatea textelor în camera ce dădea cu fereastra spre cimitir sau în grădină la cafea cu vulpile ce nu se sinchiseau de prezența mea. Dar sunt și texte pe care nu aș fi putut să le scriu decât acasă, pe Măgură. Un deal înconjurat de păduri, un fel de nord îndepărtat, sălbatic, un deal de lux cum îmi place să-i spun (râd, firește). 

Poeziile tale, cărțile tale continuă să fie citite, citate, chiar premiate în țară. Crezi că destinul lor e potențat sau alterat de această distanță?

Nu. Nu are nicio legătură faptul că eu sunt în afara țării, iar cărțile mele în România. Dimpotrivă, e mai bine așa. Pe mine această distanță m-a ajutat & format enorm de mult. Nevoia de spațiu și poate că și un soi de falsă iluzie (pe care o adopt) că aparțin unui loc în care mi-am publicat & lăsat cărțile să-l pot numi acasă. 

Care e cea mai importantă diferență între poezia „de aici” și cea „de acolo”?

Poate că fiind în țară reușești să vezi oameni cu care poți lucra, schimba opinii, idei, sfaturi, scrie. Socializare poetică, umană. Aici singurătatea e sterilă. Acolo poezia îți permite să te apropii cu ușurință, sau nu? 

Ignorând coordonatele lumii fizice, cât de departe de tine e România acum?

Nu știu. E în toate felurile. N-am reușit niciodată să plec definitiv sau să mă întorc cu totul. E undeva la mijloc, iar eu caut un echilibru pe firul ăsta ce se întinde între noi. 


Luminița Amarie 20/1/1987 Ibănești Botoșani. Am publicat câteva plachete, apoi m-am oprit. Ultima apare la Casa de Editură Max Blecher în 2019. Am plecat din România la 18 ani. Am locuit un an în Italia, apoi din 2006 până în 2011 la Paris. Locuiesc în Londra din 2011. 

#
aici unde suntem
zăpada e un prilej de bucurie ridicolă, de nestăpânit
camera mea are vedere la cimitir pentru că nu suport căldura
(pământ pe care copacii cresc liniar, pustiu din care uneori sar vulpi mici)
azi crucile sunt pline de lumină zăpada le dă un aer
aproape viu

#
eu în fiecare zi mai bătrână tu mai fericit
cafeaua și țigara
gustul umed al pielii în care te-ai învelit noaptea
dimineața carnea păstrează frigul un rest de întuneric
prin geam văd crucile
cimitirul de-aici n-are nimic din cel de-acasă

#
alegi să rămâi când ți-e bine când nu ai de ales
rămâi
eu sunt copilul dezrădăcinat am cunoscut granițele
râsul grotesc al gărzilor de corp
pe măgură, un trup zdrobește ferestre o pasăre, apoi frica
prietenii îmi spun:
fugi, aici ți se ia pământul de sub picioare
aerul e costisitor
(unde-i acasă pentru un animal domesticit la cald
pentru război?)

aici trăim programat ceața
se întinde în oase
acolo e viața
(în mâinile altcuiva)

#
(din toată acea frumusețe
am păstrat imaginea
unui copil
pe marginea drumului din munți
vindea produse tradiționale românești)


sursă fotografie cover: burst