În perioada 1-15 martie, ne îndreptăm atenția asupra poeziei scrise de femei. Demarăm astfel un proiect dedicat poetelor nedebutate, având câte trei invitate la fiecare ediţie. Ca să le cunoaștem mai bine, le-am adresat și o serie de întrebări:
1. Ce vrei să transmiți prin poezia pe care o scrii? Ce te influențează, ce te inspiră?
2. E „poezia feminină” o categorie necesar aparte sau o vezi ca pe o delimitare inutilă?
3. Cum arată lumea literară în care ai vrea să debutezi?

În grupajul de astăzi le citiți pe Adelina Pascale, Alexandra-Mălina Lipară și Elena Boldor


Adelina Pascale
short description:
26, cinema enthusiast, techno lover, cat friendly

Image



*
sunt în Taipei. am demarat cu mașina papuc a vecinului Chih-wei. cățelul Lucky prins pe bord își clămpăne capul la fiecare curbă.
am oprit în benzinărie. am schimbat cauciucurile. am cumpărat un Bubble Cafe Latte de la angajatul adormit și mi-am văzut de treabă.
am golit scrumiera. am aranjat oglinda. am pornit motorul, radioul. asta-i de ajuns să nu adorm în întuneric.
mă întreb
cum voi putea vreodată să memorez acest sentiment de teamă
ca pe o formă de meditație

*

la final de zi
în cartierul nostru plicticos
când autobuzele se pregătesc de depou
și insectele se strâng în micro-habitat
doar o rază de lumină deasupra bungalowurilor
mai tranzitează
ca un melc pe care-l lăsăm să ne traverseze tot corpul

divizați în mici lumi vegetale din aluat
ne dorim războaie atomice
dar virtuale
lucruri reale
dar scufundate
imagini-timp nano
un cinematograf al lucrurilor care nu durează

în timp ce noi
urmărim geografia întunecată a locurilor în care am făcut dragoste
și așteptăm să intrăm în vis
ca meteorii în orbitele altor planete

mai încolo
doar beznă nelocuită
o grădină de bonsai înfloritoare
în capătul cimitirului de mașini

1. Nu știu dacă vreau neapărat să transmit cât, mai degrabă, să captez anumite geografii. Încerc, în momentul ăsta, să cartografiez o serie de cuvinte/ imagini pe care eu le asociez cu spații-cheie.

Pentru că sunt de câțiva ani buni îndrăgostită de cinematografia/ fotografia asiatică, am observat că am tendința să mă afund într-un anume mood și să încerc să îl reproduc de destul de multe ori prin poezie.

2. Într-o societate în care avem parte de activități așa-zise mixte, dar normalizate ca fiind male-dominated, consider ca delimitările de tipul ăsta oferă o șansă adevărată femeilor. Am observat că uneori delimitările de genul acesta dau impresia publicului general că ar fi vorba de o sub-categorie și de o retrogradare, însă, statistic vorbind, femeile nu au nicio șansă (să zicem, într-o competiție). Chiar și când e vorba de o așa-zisă mulțumire adusă femeilor printr-o categorisire a unor cărți scrise de bărbați (ca fiind despre femei), este vorba tot despre male-domination, male-gaze și obiectizare a femeilor.

3. Cu șanse egale, într-o cultură anti-patriarhală și anti-privilegiu 🙂


Alexandra-Mălina Lipară (n. 12 dec. 2000) este studentă la Departamentul de Literatură Comparată din cadrul Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca. Se consolează cu poezia beatnicilor și a douămiiștilor, comedii romantice și seriale poliţiste.

Image


  1. nu ești un tată execrabil

Știu când e ziua de naștere a tatălui meu,
dar el nu știe când e ziua mea. D. știe că
sunt compulsivă și că nu-mi plac gutuile.
Asistenta știe că citeam Elif Shafak înainte
de operație. Prietenii de pe Facebook știu
cum arătam în copilărie. Poștașul știe
unde locuiesc. Toți oamenii întâlniți
sunt o enciclopedie ambulantă cu care
mi-ar plăcea să-i dau în cap, să-l doară
cum mă doare pe mine când citesc
poemele lui D. despre fata pe care
a crescut-o singur, chiar dacă spune că
e un tată execrabil. Într-o după-amiază
am privit împreună în jos de la etajul 8
și am calculat traiectoriile posibile
în cazul unei sinucideri, iar dacă
m-aș fi aruncat și aș fi nimerit în renul
decorativ din curtea de peste drum,
împroșcând cu sânge luminițele și
animăluțele sclipicioase din polistiren,
toate posturile de știri ar fi știut,
doar el ar fi schimbat canalul căutând
ceva mai captivant. Iar dacă D. ar fi știut
la ce mă gândeam în timp ce îi vorbeam
zâmbind despre sinucidere, m-ar fi ținut
mai mult în brațe, tot temporar, dar mai mult.

Am căutat în orice bărbat un tată
și l-am găsit de fiecare dată,
fiindcă toți au plecat.

  1. știu că le păstrezi în sertarul de lângă pat

Trauma este incapacitatea de a mai da sens lucrurilor,
spune profesorul meu de teoria literaturii, cu care am fantezii
vorbind despre Foucault și Judith Butler la o terasă din Paris.
Mă gândesc la amintirile din primii ani de viață și îl ascult
în timp ce inima mea face ca o bormașină stricată.
Cărțile motivaționale te asigură că timpul vindecă, dar
ce mai e de vindecat atunci când din mâinile care au fost
scut protectiv de la primul contact cu lumea au mai rămas
doar oase? Ai apucat să mă iubești 16 ani și 12 zile,
te-am întrecut și o să mai continui așa mult și bine,
atât de nedreaptă discrepanța impusă de așezarea
cronologică, oameni care poate o să mă cunoască
încă 20 fără să mă iubească, oameni care încă mai sunt
fără să-i iubesc.

Într-o perioadă tot scăpam mâncarea și i-am făcut
un pachețel unei prietene – fructe, napolitane, orez
cu lapte, bere, o sacoșă plină de afecțiune și grijă,
iar dacă lucrurile astea chiar există, aștept să-mi primești
gândurile în niște scrisori cu sigiliu divin, înmânate
de îngerași rotofei care dau frenetic din aripioare,
strigând poștaaa, poșta cerească, duminica, după ce
v-au dus la videoproiector să vă arate cu ce ne mai ocupăm
timpul, și sper că m-ai prins doar în momentele când râd
sau nu mă pot opri din chițăit în urma unei vești bune.

E foarte dificil să pierzi un tată, dar impactul e cu adevărat
resimțit abia la al doilea. Memoria afectivă se comportă
ca un cățel pe care dacă l-ai mângâiat o dată, începe
să te urmeze peste tot.

CV emoțional

Tu cât timp pierzi zilnic la toaletă? Depinde cât de mult plâng. Aveam 15 ani
când a început să mă atingă în felul ăla. Știu despre blândețe doar din filme.
Nu-mi plac poveștile SF, îmi amintesc de copii care-și țin de mână părinții.
Pe o scară de la 1 la 10 cât de singură sunt, uite mă trezesc la 5 dimineața
să spăl vasele. Nu cred în egalitatea de șanse, a trebuit să dau 8500 de lei
doar ca să pot să văd. Cât o geantă Louis Vuitton, aproximativ 350 de volume
de poezie. E un silogism simplu – ochii mei valorează cât dramele a 350 de poeți,
ar putea fi o explicație pentru cât de greu îmi e să văd lumea. Mă impresionează
la un bărbat să-i placă Ginsberg, să aibă 40+ și un set de probleme mintale. Cel
mai delicat mod în care te poți despărți de cineva e în chineză. Știu din experiență,
zisese „e prea puternic ce poate să apară ăăă… între noi ca săăă.. ăăă… fac ăăă…
compromisuri”. A fost o despărțire care mi-a marcat viața, de când mi-au scos
colecistul am devenit un health guru. M-am schimbat mult din gimnaziu, hotărâtă să
devin director de bancă, acum îmi doresc să fiu un animăluț de pluș. Cred că e mai
drăguț ca cineva să nu poată să adoarmă fără să te țină în brațe decât de frică să nu-i iei
casa. În clasa a cincea ne îmbulzeam pe hol, iar o fată m-a atins și s-a dus să se spele
pe mâini, fiindcă eram machidoancă și credea că înseamnă țigancă. Mi-ar plăcea să
călătoresc în timp, am văzut un film cu un tip care era nervos că nu s-a spânzurat cu
cordonul ombilical. M-am născut cu o lună și jumătate mai târziu, nu am vrut să ies
de la bun început. Urăsc cel mai tare la mine rinichii, îmi cauzează numai probleme.
Nu știu de ce par o persoană atât de groaznică, am plâns la Titanic și la poemele
Dianei Geacăr și mă recomandă multe calități, Sorina mi-a spus odată „tu ai tristețe cât
pentru toată lumea”. Îmi plac femeile. Nu pot să-și bage penisul forțat. De Crăciun,
mi-aș dori ca oamenii răi să se transforme în căței sau napolitane cu lămâie. Într-un CV
emoțional ce să vă spun. Am învățat cum să folosesc primele absorbante de pe internet.
Mă interesează o inimă bionică, proiectată doar să execute operații logico-matematice și
să traseze coordonate spațio-temporale departe de orice amintire. Dacă închid ochii să
mă gândesc la ceva frumos, nu-mi vine nimic. Un cocon personal, în care să hibernez
până îmbătrânesc. Am început să mă descompun și cea mai rea parte e că nu vine
nimeni să mă strângă cu fărașul.

1. Cred că e suficient ca oricine citește să simtă ceva, să reușesc să trezesc sentimentul de empatie (nu atât pentru mine, nu am nevoie, cât în general), fiindcă am impresia tot mai tare că lipsește cu desăvârșire printre noi, oamenii, fiind unul din motivele principale pentru care lucrurile arată cum arată. Și poate să dau sentimentul de familiaritate, senzația că nu ești singur(ul), tocmai ce am descoperit și eu la poeții care nu doar că-mi plac, ci m-au ajutat enorm din punct de vedere emoțional prin ceea ce au scris.

2. Inutilă? Să ne gândim puțin. De ce ideea că Premiul Opera Omnia (ca să rămân, totuși, în spațiul local) ar fi oferit unei femei bate mai mult spre scenariu SF, de ce 90% din absolvenții de liceu nu știu că au existat femei care au scris (și au făcut-o foarte bine)? Trăim într-o cultură care ne-a învățat că femeile n-au făcut, n-au contribuit, n-au fost prezente în istorie, să atragem atenția asupra lor astăzi e primul pas pentru a repara nedreptatea (nu pot să o numesc altfel) și ignoranța care dăinuie de secole. Și poate că vom reuși să creăm un echilibru, să vorbim, în sfârșit, despre egalitate, rezolvând mai întâi problemele din prezent, iar mai apoi să ne întoarcem și către ceea ce a fost.

3. Ar fi ideal să citești un om datorită felului în care scrie și nu pentru cercurile din care face parte, să renunțăm la atitudinea scârboasă ca-n politică și poate să fie din nou cool să îți exprimi sentimentele în poezie, mă gândesc doar. Despre discriminări am zis mai sus, whoosh și murdăria dispare.


Elena Boldor s-a născut pe internet dar acum locuiește în Cluj. Studiază psihologia și cel mai mare vis al ei este să-l fi cunoscut pe Lacan irl. Pe viitor, își dorește să investigheze simptomele bizare din schizofrenie și fenomenologia corporalității. Când nu se uită la filmele de pe mubi, scrie, traduce poezie și teatru contemporan și învață să mixeze pentru primul party post-pandemie.

Image



ÎNTR-O ZI VEI CITI POEMUL ĂSTA ȘI VEI VEDEA CĂ E DESPRE TINE

I-AM SPUS UNUI PRIETEN CĂ DACĂ AR FI UN PERSONAJ
DINTR-UN FILM AR FI PAULIE DIN JUNO MI-A FOST UȘOR SĂ-I ZIC
DAR NU A FOST UȘOR PENTRU EL SĂ ÎNȚELEAGĂ DE CE

UNELE LUCRURI SUNT MAI GREU DE ÎNȚELES
AȘA CUM E FAMILIARITATEA PE CARE O RESIMT
CÂND EL ÎMI MÂNGÂIE DEGETUL MARE ÎN TIMP CE MĂ ȚINE DE MÂNĂ

SPUNE-MI CUVÂNTUL ALEGERE ÎN TOATE LIMBILE
ORICUM AR FI TOT N-AȘ PUTEA SĂ-L ÎNȚELEG

poem

mă gândesc la ben stiller mai mult decât mi-aș dori. chelnerul nu a râs
când a comandat ouă și șuncă. ben continua să repete că într-o zi totul va avea
cumva sens. am citit pe un magnet de frigider să trăiesc în prezent indiferent
ce s-ar întâmpla. dacă o să mă gândesc la asta în mijlocul unei catastrofe,
pot spune că mi-am făcut treaba.

being dead sounds magnificent

singurul lucru care mă face să exist în acest moment
e profilul meu de instagram chiar dacă
nu am postat un selfie
unele relații se întâmplă în mod obligatoriu
în timp ce altele sunt doar rezultatul hazardului
e imoral ca noi să nu fim împreună
când lucrurile merg cu adevărat rău îmi amintesc că există un lucru numit rugăciune
mă asigur că mâinile mele se ating reciproc într-un mod plăcut dpdv vizual
cred că dumnezeu e ff supărat când mă gândesc la altele în timp ce mă rog
momentul în care iei o decizie după zile întregi de incertitudine
e un moment care merită sărbătorit
am mare nevoie de un life-coach sau ceva de genul

tocmai am avut o cădere nervoasă și mi-am tăiat părul într-un mod stupid.

1. evit să răspund la întrebarea asta în general. nu cred că vreau să transmit ceva anume. da, am anumite tematici recurente și instrumente stilistice, dar nu cred că toate conlucrează spre ,,a transmite ceva”. scriu poezie pentru că ea se vrea scrisă. când eram prin liceu, scriam poeziile cap-coadă, fără să stau pe ele, fără să le editez. e ca și cum vocea de pe google translate mi-ar fi spus ce să scriu. dacă e să zic ce mă influențează e internetul. lumea așa cum o știm se transfigurează, se digitalizează masiv încât îți oferă un nou sine, unul cuprins din toate părțile de internet. te naști pe myspace și hi5, crești pe tumblr și facebook, mori pe instagram și soundcloud. de aici mă inspir, de la ce trăiesc pe internet și din interacțiunile din viața reală. poezia mea e scrisă pentru mine, să am o tangență cu ceea ce trăiesc și experimentez. uite, de exemplu mie îmi era frică de păienjeni și îi omoram de fiecare dată. dar după mi-am spus: în loc să-i omori, mai bine le-ai spune cum te simți. de atunci nu i-am mai omorât, ci i-am dus afară în iarbă. vreau ca poezia mea să-i facă pe oameni să reflecteze la chestiile mici. măcar la păianjeni.

2. într-o lume utopică, nu ar trebui să existe o categorie aparte. totuși, dacă prin poezie feminină înțelegem o instanță feministă care să se focuseze asupra poeziei subapreciate sau ignorate doar pe seama patriarhatului literar, atunci da, este o categorie necesară. în același timp, mă gândesc la faptul că eticheta asta îl ajută pe cititor să găsească scriitori sau scriitoare și din zona LGBTQIA+. mă gândesc acum la perioada în care am citit-o prima dată pe Joshua Jennifer Espinoza și la cât de brutale și sincere erau poeziile ei despre ce înseamnă să fii trans (printre altele).

3. sunt genul de persoană care vorbește despre lumea literară doar la cafeluță cu alți prieteni scriitori. nu e ceva care să mă preocupe în mod real. cred că aș vrea să debutez într-o lume literară sinceră. dacă există o epocă în care smartphone-ul să facă parte realmente din corp, așa cum e a noastră, cred că lumea literară trebuie să includă și acest aspect. or, sinceritatea ar trebui manifestată cu atât mai mult cu cât există această digitalizare masivă. e singura portiță de scăpare, cred eu. altfel rămânem într-un abator poetic. nu aș vrea să debutez într-un abator poetic.

cover: hoto by Henry Be on Unsplash