În perioada 1-15 martie, ne îndreptăm atenția asupra poeziei scrise de femei. Demarăm astfel un proiect dedicat poetelor nedebutate, având câte trei invitate la fiecare ediţie. Ca să le cunoaștem mai bine, le-am adresat și o serie de întrebări:

  1. Ce vrei să transmiți prin poezia pe care o scrii? Ce te influențează, ce te inspiră?
  2. E „poezia feminină” o categorie necesar aparte sau o vezi ca pe o delimitare inutilă?
  3. Cum arată lumea literară în care ai vrea să debutezi?

În grupajul de astăzi le citiți pe Ana Ivan, Victoria Tatarin și Anastasia Fuioagă.


Ana Ivan are 24 de ani. A crescut într-un sat din nordul României. Poeziile ei au mai apărut și în revista „Echinox”.

Le jardin des plantes

Cu internetul și cu aplicațiile,
recunoaștem dafinul în zăpadă,
fiecare în limba ei.
Și după ce ne mai plimbăm puțin printre sere,
îți amintești de arborele din curte,
apoi de liliac și de prun
și de bunica ta,
când te trimitea după frunze de dafin

În altă dimineață,
îmi povestești în bucăți copilăria.
Adolescența la colegiul bogaților,
fabrica de sticlă,
mama ta curajoasă care-a plecat în sud

În altă dimineață,
tot cu aplicațiile, ajungem la mare.
Și cu mintea goală,
în căldura precară, de primăvară,
ne plimbăm mult

Păduri

Îți place atât de mult unde-am ajuns,
nici nu știu cum să-ți spun
că ne-am rătăcit

Parcuri

Lebedele pe
lacul stârcului cenușiu
printre gunoaie

Locuri

Sunt păduri de fagi
sau de brazi
sau de pini
care contează mai puțin
decât asta


1. În momentul ăsta e mai mult un act foarte personal de a articula unele stări în cuvinte, deci nu prea vreau să transmit nimic în afară de niște senzații, cred. Când scriu, fie scriu despre momente sau locuri sau imagini foarte precise, fie fur din ce-au spus alții sau din ce citesc și fac un fel de mix din toate astea, pentru că mi se pare că-i frumos. Și un lucru oarecum ciudat e că uneori scriu așa, destul de detașat, luând dintr-o parte sau alta, iar după o vreme mi se întâmplă să merg în anumite locuri, să fac anumite lucruri și să-mi dau seama că sunt momente perfect descrise de ce am scris înainte. Asta mă inspiră să mai să scriu așa:)

2. Depinde de modul și contextul în care e folosit termenul ăsta, o dată pentru că mi se pare că poate fi destul de imprecis și înțeles în feluri diferite (poezie scrisă de femei, poezie cu mesaj feminist, poezie cu anumite tematici, un anumit stil?) și apoi pentru că în unele discuții nu face decât să trădeze preconcepții despre ce ar însemna „poezia feminină”. Dar în același timp cred că e important (poate nu neapărat ca o „delimitare” în sensul strict, dar ca un fel conștientizare, sau așa ceva, nu-mi vine un cuvânt mai bun) pentru a privi critic anumite raporturi existente în câmpul literar și dincolo de el.

3. Nu m-am gândit și nici nu cred că are importanță.


Victoria Tatarin (n. 16 mai 2002, Chișinău) a absolvit 12 clase. A fost publicată în antologia Unsprezece a lui Dumitru Crudu și în „Poesis Internațional”. A participat la atelierul de creative writing „Vlad Ioviță” și în cadrul cenaclului „Republica”. A avut lecturi în Chișinău și București, la prezentarea antologiei Unsprezece, și un maraton de lectură în Republica Cehă, la Praga, de două ori, și o dată în Slovacia, la Holič. Între timp s-a mutat în Cehia. Lucrează la o fabrică. S-a căsătorit.


???

E ca atunci când ai coșmaruri cu morți în descompunere ascunși în salteaua pe care dormi

Încerci să oprești sângerarea găurilor perfect rotunde din pereți

O vezi pe mama ta umblând prin oraș pierdută le povestește trecătorilor că și-a pierdut copilul

O fată mică cu ochi căprui și părul negru

Uneori ți se pare că ești aici doar pentru că n-ai terminat tot ce ți-ai dorit

Dar te trezești transpirat într-o hrușiovkă din Chișinău când mă-ta țipă

Și știi că întotdeauna poate fi și mai rău

???

Când vrei foarte tare să vorbești

Nu știi că la telefoanele din hotel nu te sună cei dragi

Iar găurile adânci din craniul tău au nevoie de atingeri

Pe-acolo intră tot felul de fantome ale locului

Și iar ești infectat

Ți se desface capul în 2

Lumea se împarte în lucruri mici și lucruri și mai mici

Un sistem nervos în alt sistem nervos

Totul se cutremură

Azi se vor aduna toți cei care s-au sinucis în camera ta

Vor dansa pe oasele tale pe carnea ta

Până vei simți că mâinile și picioarele lor sunt parte din colecție

Ți se va cere vindecare

Ce simplu e când ești deja mort nu?

Rupi salteaua pe care dormi

Te culci în ea și rogi femeia de serviciu să te coasă înăuntru


1. Poezia pe care o scriu nu vrea să transmită nimic, e o poezie a reacției, de obicei încerc să obțin un efect negativ sau un ecou în cititor. Îmi place să mă joc cu emoțiile cititorului, să îi provoc greață, dezgust, milă. Mă inspiră tot ce mă înconjoară, nu doar propria viață. Și ceea ce citesc îmi modelează scrisul, direct sau indirect. Nu încerc să fiu sau să scriu cumva.

2. Și da, și nu – da pentru că are o importanță socială care indică cât de multă literatură feminină de calitate există, iar mai mult de atât, această delimitare se simte la nivel de scriere; nu pentru că într-o lume care se pretinde a fi tolerantă, n-ar trebui să conteze tot ce înseamnă gender la un scriitor/ o scriitoare.

3. În lumea literară în care aș vrea să debutez n-ar exista scriitoraşi care sunt consideraţi scriitori de calitate doar din cauza contactelor pe care le au, nu ar exista grupurile literare ale căror membri sunt niște pupincurişti deplasaţi care se publică unii pe alții. Acolo literatura de calitate levitează deasupra oricărui altui principiu. Pe lângă asta, lumea literară în care aș vrea să debutez ar fi accesibilă și friendly pentru cititor.


Anastasia Fuioagă este studentă în anul I la Facultatea de Litere din cadrul UAIC. În liceu a făcut parte din redacția Revistei „Alecart”, de care se simte în continuare strâns legată. Acolo a început să scrie, ajungând ca anul trecut să aibă ocazia să citească la Festivalul „Poezia e la Bistrița”.


Kinder der Angst

umbrela pe care mi-ai aruncat-o la picioare la sfârșitul anului
ploua și nici acum nu știu dacă piciorul îmi tremura
de la frig sau
de frică

rușinea mi-a țâșnit din ochi ca o pastă cu cheaguri
ca primul ciclu menstrual
sau ca primul avort spontan
cu care aveam să vreau să mă înec câteva luni mai târziu
deși încă nu știam asta

instinctul de fight or flight e o prostie
sau poate că eu nu sunt decât o anomalie nemaivăzută
un fel de foetus fără cap
cred că semănăm mult
o bucată de carne la care nu vrea să se uite nimeni
incompatibilă cu viața
neeligibilă pentru o înmormântare creștinească
cu care nu ai ce să faci decât să o duci la termen
deși știi că nu se va alege nimic de ea

ai luat-o înainte
o pisică se gudura la picioarele mele
am împins-o ușor la o parte și m-am grăbit să te ajung din urmă
ca o vacă care dă lapte gros după ce a născut un vițel mort

Norhaos

scufundări în apă clocotită încerc să simulez atingeri recente
absența de gelatină încă nu înfundă gaura cheii
am ajuns în orașul în care raze de opal din ochi nu mai crapă trotuare
reușesc să mă spăl și asta e tot ce mă mai poate consola
acum părul miroase a piele fină și data viitoare nu va mai:::

m-aș muta în mandibula ta, să-mi mesteci blazat oasele când vei afla că nu pot mai mult
acolo unde dislocările sunt doar povești adolescentine
acolo unde aș reuși să înțeleg disonanța blândă

/ademenitoare ca o gaură neagră/

dintre iluminatul public nocturn și muzica din mașină

aș sta sub genele tale m-aș îmbăia în lacrimile înghețate de somnul anchilozat al scării de bloc

și carnea nu mi-ar fi mai departe ca atunci de frig

ejaculează lavă pe fața mea când bărbia începe să-mi tremure

de ce nu ești aici când apa asta nu e destul de fierbinte să-mi topească bulgărele din gât

de ce nu erai de ce era doar un rucsac plin de poezie lângă mine când credeam că vomit în autobuz

stomacul a fost o cămașă stoarsă

cu forța de inundație a vieții care nu se oprește niciodată nici măcar pentru frumusețea brutală


acum :::plâng::: dar te rog nu fi trist

aici pe patul ăsta în care coloana crapă ca o cracă groasă și bătrână de copac

secționare substanță medulară și plecări

fiecare cu alt vânt uscând gâtul deja aspru

prinzi 40 km/h pe o șosea goală și asta nu minimalizează riscul coliziunii

//it’s only a counterstrike of reality//

autobuzul s-ar răsturna la curba nopții

abia atunci am înțelege fragilitatea

abia de acolo ar începe deșertăciunea

și până și masturbările triste în singurătate galbenă sub duș ar însemna ceva

nu vreau să înțeleg că nimic din toate astea n-are sens

când claustrarea pâlpâie la marginea tandreței

nimeni nu mi-a sărutat burta când eram copil

am vrut să-mi tatuez în creier caattarramaaa lăsată pe piele de cureaua unui depresiv maniac

          că nu-mi mai poți vedea tăieturile de pe picioare e singura performanță a corpului meu

 acest soldat al trezirilor al cafelelor al nemișcărilor programate de calculatorul dement de sinapse

te văd în bucătărie cu puloverul deasupra curelei

și impulsul de a mă apleca de a-mi încleșta dinții așteptarea smulgerii de păr

se topește într-o mâzgă portocalie și caldă ca aburul unei pâini scoase din cuptor

într-o ploaie de porumbei resuscitați

îmbrățișarea unei prostituate va fi totul sau n i m i c

prin luminița roșie a led-ului de la telefon aerul devine iar respirabil

viața nu se întrerupe dar ceva nu e niciodată acolo

și mucegaiul și varul îngălbenit nu vor fi de ajuns

vom mânca cartofi prăjiți vom călca pe șosete uitate pe prezervative nedesfăcute

corpurile noastre vor trasa noi drumuri afective de transpirație printre mobile de pal

spune-mi dacă mirosurile vor deveni unul singur la prima mașină de rufe comune

sau la primele periuțe de dinți încurcate

în cât timp ne vom obișnui trupurile în cât timp trecerea unul pe lângă altul va fi ceva firesc

în suburbia cărui oraș ne vom adăposti anomalia conjugală

ca o mamă terorizată să își salveze copilul vânat de Gestapo

vom fi meschini la modul sublim                                                       

ascunși de Stasi NKVD KGB Securitate

    de deportări animalice de tranșări de cai cu sângele gâlgâind pe nas

      de abatoarele organelor genitale din fabrici părăsite

unde câini costelivi sfâșie bezna

și prostituata ignorată a frigului găsește pe cineva s-o fută pe bani și ăla e singurul lucru cald din noapte

ca o ciorbă fierbinte după un drum lung



1. Scriu în încercarea de a numi momente pe care nu mi le pot explica, deși știu că ele scapă și textului (sau mai ales lui). Nu-mi doresc neapărat să clarific ceva, cât să concentrez în cuvinte un amalgam de stimuli din jurul meu. Mi-e destul de greu să spun exact ce mă împinge să scriu, întrucât de cele mai multe ori e ceva difuz, la limita dintre spontan și indus. În schimb, muzica e mereu acolo, susținând aproape cinematic textul. Încerc să scriu cu regularitate, ceea ce face ca de multe ori textele să se alimenteze prin ele însele. Nu știu în ce măsură (mai) încerc să transmit ceva anume; de multe ori scriu pentru bucuria de a mă arunca gratuit în jocul cuvintelor, de a vedea până unde mă poate duce un text, fără să trimită în mod necesar la ceva mai mult decât la versurile în sine.

2. „Poezia feminină” mi se pare absurdă în măsura în care incongruența din care a luat naștere e absurdă. Cum însă inegalitatea persistă, cred că e o modalitate bună de a scoate în evidență poeme care altfel riscă să rămână neglijate. Mi-e teamă, pe de altă parte, ca această delimitare să nu facă altceva decât să adâncească discrepanțele, servind drept pretext de concurențe forțate și inutile. Nu știu în ce măsură crearea unei poezii și, implicit, a unui mod de recunoaștere a acestei poezii (cum sunt premiile) paralele nu sunt (și) o complacere în discriminare. Poate că „poezia feminină” n-ar trebui să însemne altceva decât texte scrise de femei, texte în care am toată încrederea că sunt destul de puternice încât să demaște diferențierile nejustificate. Și poate că încrâncenarea ar trebui uneori să ia forma râsului față de ridicolul aproape ostentativ al situației.

Simt, însă, că poezia ar trebui să fie doar poezie; restul e mai mult un soi de decor.

3. Mi-aș dori să fie o lume în care textul propriu-zis să fie protagonistul discuțiilor publice și nu alte aspecte exterioare, ce sfârșesc adesea în orgolii, discuții în contradictoriu, fără miză și tot felul de astfel de mici „evenimente” publice, consumate în secțiuni de comentarii. Nu înțeleg de ce poezia e de atât de multe ori uitată, dacă nu chiar ignorată. Cred că ar fi mai interesant dacă ne-am lăsa pradă literaturii și nu vanității ei.


cover: Photo by Ray Hennessy on Unsplash