În perioada 1-15 martie, ne îndreptăm atenția asupra poeziei scrise de femei. Demarăm astfel un proiect dedicat poetelor nedebutate, având câte trei invitate la fiecare ediţie. Ca să le cunoaștem mai bine, le-am adresat și o serie de întrebări:

  1. Ce vrei să transmiți prin poezia pe care o scrii? Ce te influențează, ce te inspiră?
  2. E „poezia feminină” o categorie necesar aparte sau o vezi ca pe o delimitare inutilă?
  3. Cum arată lumea literară în care ai vrea să debutezi?

În grupajul de astăzi le citiți pe Anda Vahnovan, Cassandra Corbu și Mălina Turtureanu.


Anda-Cristina Vahnovan s-a născut în Chișinău și a studiat la Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj, unde a și locuit mai bine de 20 de ani, absolvind și un doctorat. În scurta perioadă de revenire în Moldova a lucrat în presa scrisă și a predat la Catedra de Jurnalism. Acum locuiește în Londra. A debutat în 2017 în ziarul „Literatura și Arta”. A publicat în „Contrafort”, „Revista Itaca”, „Realități culturale” și pe platformele „O mie de semne”, „Noise Poetry” și „Poetic Stand”.

Image


Nu îmi pot privi mâinile
tot mai des evit să îmi privesc mâinile
zici că nu îmi aparțin
că sunt ale mamei când îmi pregătea geanta de plecare în lume.
învelea fiecare obiect în punguțe
le mângâia cutele, le aranja colțurile
iar la sfârșit le mai netezea o dată.
m-a întrebat dacă nu mi-am uitat șosetele groase
și pulovărul de lână pe care mi-l făcuse
din alte două mai vechi dezlânate
„frig să nu îți fie acolo la munte”
alături aștepta împachetată într-o geantă de rogojină
plapuma de lână primită de pomană la înmormântarea bunicului Mihai
și un ceaun nou-nouț de la Piața Centrală cu două kilograme de hrișcă vărsată
„să nu îți fie foame” mi-a zis „iar hrișcă pe acolo nu se găsește”.
le-a pus una în alta și le-a legat cu o sfoară
le-a mângâiat cutele, le-a aranjat colțurile
și le-a mai netezit o dată.
ultima a fost cămașa de noapte lungă
pe care mi-a cusut-o înainte de plecare
„să îți porți cu demnitate poalele!”
mi-a scris pe interiorul ei cu pixul.
am plecat la gară într-o dimineață de octombrie
mi-a mângâiat cutele bluzei, i-a aranjat colțurile
și a mai netezit-o o dată.
de atunci tot plecată și tot mai departe am fost
mama avea anii pe care îi duc eu acum
eu, de ce nu îmi pot privi mâinile?

Între
„uite ce mi-am luat”,
îi zic prietenei mele de la Paris,
vorbind pe Whatsapp
„ce este? un tensiometru?
credeam că e o jucărie erotică!”
râdem
vorbim despre vinuri bune, soți
și efectele temelor on-line asupra psihicului mămicilor
despre cartea retrasă din tipar
sâni umflați, stări de iritare
și furie nemotivată.
cu câteva kilograme mai bogate
dar mai sigure pe noi
nici chiar rămolite dar cu glucozamina
în coșul de la Amazon.
nici urmărind obsesiv calendarul
dar totuși mai răruț
și uneori chiar frumoase.
suntem între
raftul cu teste de sarcină și cel cu tensiometru
pe acolo
prin zona cu anticearcăne.
Împlinite

Hău
la început ne-am înfuriat
am sperat, ne-am rugat
ne-am resemnat.
viața e un hău, ne spunea printre gemete din ultimele puteri
abia suflând din franjurile de plămâni.
încercam să nu îi ating tuburile tot mai multe izvorâte din abdomen
labirint multicolor de seve umane
când mă lipeam cu fruntea de fața lui schimbată la culoare.
pupila-i devenise opacă
privirea decolorată
ochii – de sticlă mată
hău.
m-a rugat să nu îi mai cânt de leagăn că
oricum nu doarme de câteva zile
apoi i-a cerut medicului un pic de Kagor din ăla bun
cum au toți medicii din Moldova dosit prin dulapurile din birouri.
se zice că asta cer mai toți muribunzii
vin.
medicul ne-a ascuns acest episod
hău.
dintr-o dată a tresărit și întorcându-se spre mine mi-a povestit că fusese frate-so Gheorghe pe la el
i-a mâncat mâncarea, i-a zis că e flămând
și tata Toader a fost
și-a pus scaunul în mijlocul camerei și l-a rugat să îi radă barba, cum o făcea pe timpuri
îi crescuse cam mare
barba.
așa mi-a zis într-o seară
hău.
ne-a cerut ce a băut „fătuca aia”, auzind despre Mădălina Manole
și simțind mirosul de țigară de la frate-so Mihai.
să îi mai dăm, a zis, să tragă,
măcar un fum
hău.
în seara aceea am rupt-o cu greu pe mama de lângă el
am plecat la McDonald’s
singurul deschis la acea oră târzie.
aparatele au luat-o razna imediat
după ce i-am părăsit salonul
ne-a zis asistentul.
puțin după miezul nopții a sunat telefonul
„măcar a plecat cu lumină?” a întrebat mama
„în sfârșit e liber” am zis eu
hău.
jucăria Happy Meal a fost o țestoasă
cu o bilă metalică ce i se plimba prin labirintul burții umflate
nepoții nu s-au jucat niciodată cu ea


1. După moartea tatei m-am apucat de scris dintr-un imbold firesc. Nu mi-am propus să fac publice versurile sau să transmit ceva anume. S-au eliberat niște cuvinte și imagini ce se simțeau captive, probabil. Notarea lor pe hârtie, vizualizarea, mi-a adus multă limpezire și împăcare. Cu mine însămi, mai întâi de toate. Cu pragul vârstei care a coincis și cu mutatul la Londra. Cu tot ce am tăcut până la 40 sau cu ce nu m-am putut face înțeleasă decît prin vers. Inspirația e un soi de contagiune de frumos, de emoții și vine pe nepusă masă, fără prea multe explicații. Nu cred că se lasă cu adevărat înțeleasă, ca să nu o putem dresa. Pipăim pe întuneric, dar ne bucurăm când îi simțim respirația.

2. Nu cred în împărțirea ”feminin-masculin” în orice formă a artei, care e o stare de spirit înainte de toate. Și dacă ar fi să categorisim totuși, atunci echitabil ar fi să mai adăugăm și categoria ”transgenderi” sau ”nu știu/răspund”, ca să îi acoperim chiar pe toți. Ne complicăm prea mult, zic. 

3. Nu aș fi știut ce să zic aici, dar acum știu că mi-aș dori să fie, totuși, o lumea reală. Virtualul ne cam sufocă viața și mi-e că ieșim din ea cu sechele oricum. Apropo, cartea se va numi „Sechele”. Are nume, dar travaliul ei va mai dura. 


Cassandra Corbu s-a născut în anul 1999, la Iași. În prezent studiază literatură comparată în cadrul Facultății de Litere din Cluj-Napoca. Scrie cam de când se știe. Recent, a mai publicat în „Echinox” și „Zon@ Literară”.

Image


Zuzanna

singură la magazin. îmi dau seama: ăsta e genul de loc unde
găsești doar femei. pentru că
aici se vând chestii colorate de bucătărie/
căni cadou cu mesaje extrem- inspiraționale –
aproape ți se pare că își bat joc de viața ta patriarhală/
haine de copii/
luminițe din alea de înșirat pe pereți/
chiloți/
rame foto roz sau cu blăniță//

de pe raft, păpușa Zuzanna se uită la mine.
mă privește din decapotabila ei roz și știe
că nu am bani, că nu am hobby-uri
că m-am lăsat de școala de muzică și de alte școli că
sunt o individă plicticoasă.

//Zuzanna mă judecă pentru că
e blondă
arată bine
și pentru că poate//

stau la coadă să cumpăr un caiet și niște creioane – îmi zic
de ce? când oricum
Zuzanna știe ce am de gând să scriu
știe că mă întristează oamenii de pe stradă și că după asta
mă duc acasă și plâng în sufragerie.
Zuzanna s-a plimbat atât de mult cu decapotabila ei încât
știe tot
îmi cunoaște copilăria și visele dubioase stângace
e femeia totală, asta e clar, și tocmai de asta
vreau să mă îndepărtez de mine și de rochia mea de florăreasă
să mă șterg cu o lavetă cumpărată tot de aici să
mă încep de la capăt să
îmbrățișez viața într-o decapotabilă roz.
când nu ești păpușa Zuzanna trebuie să nu fii seacă și să ai idei.
eu sunt și n-am.

//Zuzanna are ochi albaștri și probabil o carieră
acțiuni la companii și
zero concurență//
azi e la reducere – doar 59.90.

despre cum pierdem la ping-pong

te pierzi în felul în care cade plapuma pe pat când o arunci și
în momentele alea de dilatare ai vrea
să agăți granule care plutesc aiurea lângă tine dar
în aerul de acolo nu e nimic. simți cum
nimicul ăla se vaită are aromă tutti frutti sau
gust de bomboane de pus pe colivă
te uiți pe geamul plin de urme de când cineva
a desenat pe sticlă tâmpenii și
cerul de după el e alb prea compact alb –
trăim într-o minge de ping-pong, îți spun,
nu mai există nimic după blocurile astea. e doar
plastic și două palete uzate între care ticăie
substitutul de sens pe care îl pompăm la fel cum
se bagă margarină în prăjiturile ieftine.
pentru gust.
pentru decență.
pentru consistență.
reușești să te prinzi de imaginea femeii mergând pe stradă cu un topor în mână
de copilul care mănâncă porumb fiert în autobuz
de figurile oamenilor care își cumpără pantofi la mâna a doua.
și apoi unii te întreabă de ce ți se pare că
viața e o bucătărie înainte de parastas.
nu răspunzi. plapuma încă se lasă lent pe pat și
ție îți place brambureala, spațiile goale din ea în care
nu te simți vinovată că ai părul nespălat, în care te holbezi la ce apuci și apoi
îți vin amintiri cu mâinile tale de când erai copil și
te bântuie ideea cum că cică e nevoie de opere
[voi nu mai scrieți opere, voi faceți texte] și
iar dimineața se simte lipicioasă.

sarmale de post /
tartine cu salată de icre /
pilaf cu legume /
zi cu dezlegare la pește/
și
tu ești tot mai veche și total convinsă că
dacă bila asta albă s-ar dovedi număr câștigător la loto
nu ne-ar vrea nimeni pe biletul 6/49.


1. Cred că cel mai mult mă atrag contrastele și felul în care, de fapt, pare că o viață e alcătuită din chestii care nu se potrivesc. E ca la lego: diferențele total absurde dintre piese sau faptul că dintr-o piesă lipsește o parte și nimeni nu se sinchisește să o înlocuiască e ceea ce încerc să aduc în poezie. Între lucrurile care nu sunt încă întregi și cele care sunt prea încărcate sau între cele triste și flashy în același timp aș putea plasa cel mai bine ceea ce fac – un spațiu al incongruenței asumate.

2. Cred că e o etichetă de care ar trebui să scăpăm. Tindem să vedem poezia feminină ca pe o soră mai mică și poate cam anemică a poeziei scrise de bărbați. De ce asta nu mi se pare ceva pozitiv, cred că e destul de clar.

3. Nu știu exact. Poate una în care citește mai multă lume poezie, dar cred că aș fi, totuși, prea idealistă să mă gândesc la posibilitatea asta.


Mălina Turtureanu s-a născut în septembrie 2002 și este secretar general de redacție la revista Alecart. Studiază la Colegiul Național Iași, în clasa a XII-a, filo. Anul trecut a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național „Proscenium” (secțiunea dramaturgie). A publicat poezie, cronici de carte, de film sau de teatru, eseuri, în „Scena 9”, „Echinox”, „O mie de semne”, iar anul trecut a intrat în echipa http://mhub.aiviong.ro/.

Image


spovedanie
te-am văzut călcat de un tir pe asfalt primul instinct a fost să o iau la fugă nu mai căuta lacrimi neplânse sub roți păduchi în firele de păr restanțe de calciu sub unghii apeluri pierdute de la

*sinucidere înscenată și caricaturală*
te-am văzut călcat de un tir pe asfalt pentru prima dată în viață nu mi-a fost frică de atâta sânge nici de moloz praf viermi sau de muncitorii de pe șantier sacul lor mare și negru groapa de reziduuri anuale
*this could be your thing*

1952 străbunicul a băgat toți banii în CAP ca să-și poată trimite copiii la școală
dacă ar fi trăit acum ar fi asigurat măști pentru toată populația școlară a țării peste 8500 de cazuri atâta balegă a strâns la viața lui dacă nu chiar mai mult
mama îmi spunea mereu să nu râd de invalizi mă târam intenționat în patru labe o obligam să mă hrănească cu paiul

cum a fost sancționat profesorul care și-a îndemnat elevii să nu poarte mască
haideți să vedem animăluțele din jurul nostru care n-au voie să părăsească țarcul a zis
ca atunci când am fost cu ai mei odată la o fermă m-am jucat cu iepurașii în seara aia am mâncat carne de pui cu gust ciudat l-am întrebat pe tata anul următor dacă mai putem merge a spus că a uitat drumul și că oricum nu mai au iepurași

îți plimbai degetul de-a lungul nasului meu obișnuiai să-mi zâmbești la fiecare denivelare
spuneai că-ți plac poetele care se victimizează știi nu încerc să fac asta
taci și înghite
acum am rămas cu un punct negru mai mult acolo
unde
ți
se
curbează
pielea
când
râzi

todas las cosas que quedaron por decir
aceasta se chema prietenie și în ea putrezea adolescența (…)
o cât de mult e de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui

(Gellu Naum)

nu vreau dragoste vreau doar o bucătărie fără ferestre în care să facem fursecuri
să le privim cum se coc la temperatură optimă 180 de grade cuptorul nostru cu gaz reîncălzit în prealabil așteaptă cât mă duc să cumpăr scorțișoară mama ta îți făcea când erai mic fursecuri cu scorțișoară și-ți zicea că ingredientul secret e iubirea
ai douăzeci de ani și încă nu știi ce gust are scorțișoara
ascult muzică franceză e un moft mai nou
la fel ca râsul vulgar din lucruri inocente pe care îl detești aproape la fel de mult ca decolteul
ascult muzică franceză dansez prin casă până fac bătături două piruete și bazinul mi se lovește de masă mâinile în aer s-a clătinat lustra transpir și gâfâi măcar în casa mea dă-mi voie să îmi mușc sângele până la sânge

ai douăzeci de ani și încă ți-e frică de injecții
unu doi trei închide ochii și suflă am să te privesc cum privești o scroafă la tăiere
cu rușine și foame promiți că n-o să doară
promit că n-am să privesc unde doare mai tare și dacă asta nu e de ajuns promit că n-am să privesc unde doare mai tare niciodată

mă întorc acasă fac un duș o aștept pe mama să-mi dea cu săpun pe spate mama nu mai vine niciodată și mă prefac că mai bine de atât nu mi-a fost niciodată pun o rochie pe mine dar nu mă rad pe picioare pentru tine mă duc la bibliotecă mi-ai umblat în cărți de ce îmi umbli în cărți căștile s-au umplut de praf difuzorul fâsâie dar e mai bine așa nu mai am pastă de dinți dar e mai bine așa laptele s-a stricat în frigider
o cască încă merge în surdină

nu vreau dragoste vreau doar să adorm și să mă trezesc în aceeași casă cu tine să-ți împrumut căștile și ceara de urechi să-ți povestesc ce-am visat să avem lapte la micul dejun și pastă de dinți după-amiază să-ți cumpăr cămăși și hanorace să-mi pun vals franțuzesc în căști ca și cum nu te-aș auzi făcând dragoste cu femei frumoase și anoste în sufragerie

nu vreau dragoste vreau doar să vină ziua în care să mă întrebi dacă scriu despre tine și eu să-ți amintesc că suntem prieteni doar prieteni de ce am fi mai mult nu avem motiv să fim mai mult e mai bine așa
ai douăzeci de ani și încă nu ți-a spus nimeni că
dacă mănânci scorțișoară pe stomacul gol organismul va avea parte numai de beneficii

1. Sper să nu sune ciudat, dar eu mereu mi-am văzut poezia ca pe o formă de teribilism. Și ca orice act de teribilism, are forța de a te claustra înăuntrul său până la epuizare. Doar tu contezi, restul lucrurilor se estompează și nu cred că ești în stare pe moment să te gândești prea mult la cei din jurul tău. Tocmai de aceea nu cred că îmi propun să transmit ceva cuiva în momentul în care încep să scriu, e ca și cum aș arunca o bombă și apoi aș părăsi încăperea. Ca să încerc, totuși, să răspund la întrebare mai concret, pot doar să spun că nu consider niciodată un poem finalizat până când nu mi-l „periază” prietena mea, pentru că știu că nu s-ar feri niciodată să îmi zică de unde să mai tai și unde să mai adaug. Ea îmi spune mereu că imaginile pe care le construiesc nu sunt nici confortabile și nici foarte reconfortante, însă că mereu redau toată brutalitatea și convulsia într-o manieră blândă. Și cred că numai în poezie aș putea să fac asta, e singurul loc care tolerează un astfel de paradox. Cât despre lucrurile care îmi influențează poezia, am tendința de a mă inspira din cele mai spontane situații și de la cele mai nepotrivite persoane. De la o vizită la zoo cu ai mei când aveam cinci ani la un comentariu auzit în tramvai, simt că absolut tot ce trăiesc, indiferent de intensitate, îmi schimbă modul de a gândi și de a scrie poezie. 

2.  Mă gândesc la un interviu pe care îl citisem mai demult cu Elena Ferrante în care spunea că trăise până la o vârstă destul de înaintată cu convingerea că pentru a scrie bine trebuia să scrie ca un bărbat. Personal nu știu dacă poezia mea este una feminină, habar nu am ce ar trebui să o transforme în una. Dacă scriu despre dragoste automat e ceva tipic feminin? Dacă scriu despre pâinea mucegăită din bucătărie devine scriitură masculină? Cred că această delimitare este utilă și necesară doar în măsura în care vrem noi să o transformăm în asta, căci nu putem nega faptul că ea a apărut tocmai pentru că punctul în care literatura era în întregime apanajul bărbaților a fost depășit. Și, odată ce am trecut de acest punct, a apărut și nevoia de a „compartimenta” literatura pentru a ne crea o percepție mai clară & confortabilă despre ea.

3. Dacă aș fi primit întrebarea asta în momentul în care am început să scriu poezie în mod consecvent, probabil aș fi dat un răspuns foarte efervescent, așa cum erau și așteptările mele de la momentul respectiv. Acum nici nu știu sigur dacă vreau să debutez oficial. Și nu pentru că așteptările mele ar fi fost înșelate în vreun fel de lumea literară românească de la momentul actual, ci pentru că nu sunt sigură că vreau să-mi abandonez poezia lumii literare. Simt că, dacă aș publica-o într-un volum, s-ar rupe de mine de tot și nu aș mai putea face nimic ca să o iau înapoi. Și nu cred că sunt încă îndeajuns de matură încât să pot face față acestei desprinderi.



cover: Photo by Annie Spratt on Unsplash