În perioada 1-15 martie, ne îndreptăm atenția asupra poeziei scrise de femei. Demarăm astfel un proiect dedicat poetelor nedebutate, având câte trei invitate la fiecare ediţie. Ca să le cunoaștem mai bine, le-am adresat și o serie de întrebări:

  1. Ce vrei să transmiți prin poezia pe care o scrii? Ce te influențează, ce te inspiră?
  2. E „poezia feminină” o categorie necesar aparte sau o vezi ca pe o delimitare inutilă?
  3. Cum arată lumea literară în care ai vrea să debutezi?

În grupajul de astăzi le citiți pe Iris Nuțu, Maria Miruna Solomon și Raluca Ialomițeanu.


Iris Nuțu (n. 1996) nu iese din casă până nu își găsește căștile și din cauza asta petrece mai mult timp în capul ei decât afară. Are o pisică roșcată pe nume Electra și multe (dar niciodată suficiente) plante. A absolvit Facultatea de Litere și CESI, unde și-a transformat dragostea pentru jazz și literatură într-o lucrare de licență și interesul pentru depresie și film într-o teză de disertație. Colecționează semne de carte, cristale și ediții străine ale Micului Prinț, iar din când în când traduce poezie contemporană. În prezent, s-a lăsat de cafea și s-a apucat de ceai negru cu lapte și încă așteaptă ziua în care n-o să mai simtă diferența.

așa cum respiră oamenii

În seara în care ai plecat m-am gândit la ziua de mâine
și am anticipat durerea.

Dacă aș fi fost pe Stația Spațială Internațională, capul meu
ar fi plutit în microgravitație într-o bulă de apă sărată.

Am anticipat durerea ca și cum aș fi scris vremea bucurești pe Google
gândindu-mă cu ce să mă îmbrac a doua zi,
credeam că dacă îmi lovesc mintea
în locuri în care mă așteptam să doară mai târziu,
atunci când chiar o să se întâmple
din durere o să mai rămână doar un déjà-vu.

Am anticipat dimineața și mi-am dorit să locuiesc
în inconștiența primelor clipe de după trezire,
înainte ca pilotul automat al memoriei
să inventarieze evenimentele zilei trecute
într-un singur val de informație care zguduie mintea până
o trezește, iar corpul preia durerea și deschide ochii.

Dar dimineața n-a fost așa. M-am gândit la tine în somn
și m-am trezit pentru că îmi aminteam totul.

Au fost atâtea momente în care ai respirat
așa cum respiră oamenii atunci când vor să spună
ceva, dar se răzgândesc la granița dintre gând
și rostire. În momentele acelea
cuvintele pe care nu mi le spuneai
aveau pentru mine colapsul gravitațional
al unei nebuloase.

De când ai plecat urmăresc pe tavan rotația Pământului
în jurul axei sale și tac atât de bine încât aud
cum mișcă lumina frunzele de Marantaceae.
Dorm pe partea ta de pat pentru că în prima seară
am încercat să anticipez durerea, dar în fiecare dimineață
la capătul brațului întins așteaptă cuminte o absență palpabilă
care la atingere înghite ca o gaură neagră.

little girl blue

Tot ce cumpăr are un defect pe care nu-l observ
decât după ce am ajuns acasă. Când te-am adus pe tine acasă,
n-am știut că o să rămâi și că o să devină locul ăsta
cu tot mai multe plante
în care oamenii respiră din ce în ce
mai puțin.

Aici am învățat să ascult liftul la orele mici
ale dimineții. Am văzut cum aceeași apă
care înalță tulpinile de Fittonia
doboară frunzele lanceolate de Sansevieria
și am șters ferestrele cu sunetul tunetelor în fundal
în timp ce intimitatea noastră devenea mai mult
decât o ușă întredeschisă la baie
sau un folder de poze cu tine și Electra dormind.

Aici sunt acum.

Am o conversație accidentală
cu mine însămi în căsuța noastră de chat,
un word gol și un gol în stomac.
Când nu pot să dorm închid ochii
și mă uit la viața din ultimii ani ca la un serial.
Când nu știu încotro s-o apuc
mă plimb pe Google Maps în locuri în care
știu deja că n-am să mă întorc a doua oară.

Unde ești? Aseară am adormit
dând replay unei amintiri
și am visat o fotografie cu noi
care n-a existat niciodată.


1. Scriu pentru ca lucrurile care mi se întâmplă să capete coerență. De fiecare dată când scriu developez în camera obscură din capul meu un film cu imaginile care-mi rămân în memorie după o anumită perioadă și procesul de transmediere din Word mă ajută să le procesez. Am dat de curând peste o cercetare din 2010 de la Harvard conform căreia mintea noastră e pierdută în gânduri în circa 47% din timp și mi-am amintit de versurile lui Radu Nițescu scrise pe una dintre ușile din baia fetelor de la Litere: ,,ce face un câine/ lăsat singur în casă// ce face un om/ lăsat singur în/ mintea/ lui.” În 2020 cred că am fost cu mintea în altă parte mai mult de 47% din timp, nu reușeam să fiu aici și acum pentru că aveam senzația că viața se întâmplă afară, în altă parte. Dar observându-mi plantele am învățat că se întâmplă tot timpul, peste tot. Unele dintre gândurile alea în care suntem pierduți aproape jumătate din timp sclipesc ca niște glitch-uri care îți dau realitatea imediată peste cap – și-atunci încerci să le prinzi și să le păstrezi sau să le dai mai departe. Dacă vreau să transmit ceva cred că asta e, genul de sclipire la care se referă și titlul lui Jonas Mekas, As I Was Moving Ahead Occasionally I Saw Brief Glimpses of Beauty. Dacă cineva citește ceva ce-am scris și are niște artificii în creier – de la acelea care se pun pe tort la artificiile cum numai la FITS am văzut – atunci înseamnă că viața se întâmplă și în text. Și mai mult de atât nu pot să-mi doresc.

2. Dacă prin „poezie feminină” ne referim strict la poezia scrisă de femei, delimitarea este încă departe de a fi inutilă – cu toate că ideal așa ar fi fost – pentru că for most of history, Anonymous was a woman, cum spunea Woolf. Da, Louise Glück a câștigat Nobelul și bucuria a fost dublă – pentru că laureate au fost și poezia, și o femeie – dar poezia feminină are încă multă promovare și șanse de recuperat până să devină doar poezie, mai ales în contextul în care multă lume are impresia că „poezie feminină” înseamnă „poezie de fete”, de parcă ar exista așa ceva. Din punctul acesta de vedere, nu cred că se poate vorbi despre poezie feminină decât în măsura în care fiecare poetă își definește și construiește propria feminitate în text. Svetlana Cârstean, Olga Ștefan și Anastasia Gavrilovici sunt toate poete pe care le consider feminine, însă fiecare discurs are tipul lui de feminitate: a Svetlanei jonglează și merge pe sârmă în text cu grația unei balerine care sfidează gravitația, a Olgăi are aftertaste-ul unui parfum dulce și fioros care ar putea să ucidă dacă te apropii periculos de mult, iar a Anastasiei aproape te păcălește cu fragilitatea ei, înainte să-ți demonstreze că fragilitatea asta e fluidă și că, dacă n-ar fi ea să țină lucrurile laolaltă, viața s-ar împrăștia pe jos ca un sac de gunoi care ți se rupe în mână.

3. Tot ce pot să spun acum este că-mi lipsesc serile târzii de la Institutul Blecher și Nocturnele de poezie contemporană de la ARCEN, care au făcut o treabă grozavă în a aduce poezia în viețile și în bibliotecile celor care au stat deasupra orașului și-au plecat acasă încă plutind. Îmi lipsesc evenimentele de tipul ăsta așa cum le știam înainte de pandemie, mi-e dor de lumea aia literară care, cu tot ce are ea de împărțit, se așază la aceeași masă atunci când e timpul pentru poezie. Pe de altă parte, cineva mi-a zis odată că „noi ăștia din poețiadă” suntem singurii care întrebăm unde e raftul de poezie într-o librărie și de fiecare dată când mă gândesc la asta mă enervez, pentru că poezia contemporană merită mai mult de atât și aș vrea nu mai aibă pentru publicul larg reputația asta de propoziții scrise cu enter și să nu mai fie comparată cu ceea ce majoritatea lumii învață la școală că-i poezia, pentru că de prea puține ori e același lucru. 


Maria Miruna Solomon (n. 2003, Bacău) este elevă a Colegiului Național „Vasile Alecsadri” din Bacău. A publicat poeme în revista „Apostrof” și pe blogul DLITE, participând la workshopul de poezie organizat de Super în 2018 și, recent, în octombrie 2020, la ediția a 3-a a Institutului Blecher „La Feminin”.

haibun 11

Camera din plexiglas adăpostește un criminal îmbătrânit, cu rotule slăbite, roase de carii. La rândul lui, bărbatul este strâns legat de mecanismul șoarecilor. La vizita de peste zi nu s-au observat semne ale alienării, ci o atmosferă plăcută, monocromatică, asemenea unei săli de aromoterapie. Colțul din dreapta sus e marcat de o crăpătură simetrică ce se ramifică maiestuos, fără însă a obține atenția rozătorilor migăloși. Au construit mânuțe automatizate, acum sapă în cranii, fac șănțulețe sidefate. Afară sălbăticia așteaptă cu ambulanțe amenințătoare și foșnet de mesteceni. Omul nu se poate simți decât agresat, își întoarce deci privirea către micii săi protejați. Îi adulmecă, le țese haine, niște simbionți. Compasiunea umană e intrinsecă. Se propagă gimnastic în mica încăpere, perpetuum mobile, se zbânțuie inaudibil pe pereți. Curând caseta se va sparge, și-atunci problema libertății.

cruzimea serii:
o ploaie și sirena
nărăvașă foc.

haibun 2

Năpasta mică, de dincolo de zid, rodea insistent franjurii. Noaptea sufla ceva teribil, șuiera și-apoi se spărgea, distrasă, de cărămizi. Cine s-o potolească, cine să caute ac de cojocul ei. Adevărul e că a pompat cruzime, a respins reabilitarea cu vehemența unui lup scalpându-și prada. Izgonită acum, în gând cu pacea și cu orele mici, se hrănea din nimicuri, deranja pentru un păhărel de lapte. Mai târziu au venit oamenii bisericii, plini de intenții grandioase, i-au cântat angelic de pe pod. Muzica lor a luat-o apa, a împrăștiat-o în grădinile din vale. Și lumea parcă s-a îmbunat. I-au dus pături moi și calde, și curând sunetul a ieșit din refracție, s-a pierdut de tot în primăvară.

căutările,
nesiguranța pocnind
în milă oarbă.

1. Am tripurile mele, le lucrez și-mi văd de treabă. Contează mult muzica, încerc de multe ori să prind o energie specifică, să nu care cumva s-o uit. Și cred că-mi permit mai multă indulgență, mă cam apasă poemele grave.

2. Mi se pare că mica obsesie în jurul subiectului e inutilă; pentru mine e un element identitar, da, dar dacă mă folosesc sau nu de el e irelevant și cu siguranță n-ar trebui să conteze în critică.

3. Lumea de-acum, aș zice, e drăguță așa cum e; deși timpurile au fost cum au fost, ultimii doi ani au avut super roade, au ajuns la lumină niște volume minunate și sunt sigură că mai urmează multe tot la fel.


Raluca Ialomiţeanu (n. 1996) a absolvit Facultatea de Arte Decorative şi Design a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, în anul 2018, obținând diplomă de studii masterale în bijuterie contemporană în cadrul aceleiași facultăți, în anul 2020. A participat la expoziţii de grup, naţionale şi internaţionale, cu sculptură în metal. A publicat poezie în reviste şi antologii, printre care „Poesis Internaţional”, „Familia” şi „Euphorion” şi a citit la câteva festivaluri şi evenimente literare din ţară.

***

Nu am știut să mă plasez corect într-o categorie de putere, deși,
ne-a ținut strâns aceeași punguță plină cu puroiul
ce caută mereu o cale de a ieșire, indiferent din cât țesut mușcă.
Pe o insulă încă nedescoperită,
modalitățile de reciclare și restaurare
devin o nouă boală psihică creată atent pentru evacuarea propriei persoane.

Un terminal pentru ce au văzut dinozaurii după impactul cu meteoritul,
când a durut doar buba,
niciodată leucoplastul lipit
peste ce nu poate fi sincronizat între noi,
mă face să zâmbesc,
să testez sensibilitatea nervilor periferici
cu gândul că în câteva decenii
am putea suprapopula planeta Marte,
am putea simți o proteză la fel de bine ca un picior sănătos.

Cine va mai tatona posibilitatea unei vieți fără gunoi?
Fără mișcare, somn, apă, mâncare
în afara aplicației
vom fi donatorii sedați ai unei societăți cu țeste lucioase
și fragilitatea unui ecran deja ciobit.

ce îi spui realității?

ce îi spui realității
când nu te poți raporta minimalist la ce înseamnă ea
ce îi spui când îți dai seama că partea cea mai grea
nu a venit niciodată când s-a terminat ziua
când te-ai cuibărit într-un fotoliu prăfuit și ți-ai lăsat mâinile să-ți amortească

ce îi spui realității despre banii puțini
despre tehnologia și aparatele care ne-ar îmbunătăți calitatea vieții
și din nou despre banii puțini

ce îi spui realității despre felul în care ne construim viețile
arhitectural correct
facem ordine emoțională în lucruri
și ne descotorosim de orice ne gâdilă
ultima fărâmă de spiritualitate

îți trasezi contururi pentru socializare cu căștile în urechi
socializare cu telefonul în mână
aici sunt ultimele zone de confort
în care realitatea asta nu își are locul
în care refuzul de a ajuta pe cineva
produce mai multă liniște decat rușine și frică

spune-mi ceva despre realitate
apoi fă-mă să adorm liniștită
să cred că amorțeala degetelor mele
nu are de a face cu poveștile ca niște forme spațiale multiplicate în n dimensiuni

***

spune da adopțiilor
acceptă orice boală orice urmă de umanitate orice culoare politică fii patriot

mergi la vot la medic de două ori pe an spovedeste-te și plătește-ți contribuțiile

spune da oricărui lucru care pare să doară mai puțin
și nu freca niciodată ochiul
genele odată desprinse vor juca pe albul acestuia
ca orice evidență
corpul o va împinge cât mai departe

[mi-am cumpărat un teanc de cărți
nu m-am atins de nici una
și nu mă supără foșnetul banilor care intră și ies din cont
și nu mă supără
risipa
corupția
corpul meu e corupt
mintea mea e și mai coruptă]

spune ce vrei și nu-ți reprima
nici
măcar
o dorință
poți avea siguranța mâinilor în mănuși chirurgicale
palpează abdomenul gras al sistemului

ce ai furat nu se pune
când și unde ai trișat
nu se pune
dai click mai departe
aștepti autocorectul să-și facă treaba
viața a avut mereu fragilitatea unei rotule de bebeluș


1. Actul de creație implică spontaneitate și o atitudine egoistă din partea creatorului. Nu cred că pot să răspund spunând că vreau să transmit ceva, pentru că nu simt obligativitatea creării unui produs reușit de fiecare dată când scriu. Mă las pradă realității și scriu conform cu ceea ce trăiesc. Pentru că am găsit în poezie un mod de exprimare pe care arta plastică nu mi l-a putut oferi, decupez toate momentele care-mi fac inima să pocnească și scriu.

2. Deși, într-o oarecare măsură pentru unii dintre noi sunt relevante, nu îmi place să fac departajări când vine vorba de artă și creație în funcție de om și nu de artist. Ce reprezintă „poezia feminină”? Cum poate organul genital al unui artist să-mi spună ceva despre arta lui?

3. Nu mi-am pus problema unei lumi literare ideale în care aș vrea să debutez. De ce aș proiecta ceva când pot să deschid facebook-ul sau o revistă, sau să merg la un eveniment literar și să observ ritmul după care funcționează și care mă va cuprinde și pe mine dacă voi debuta.


cover: Photo by Mona Eendra on Unsplash