Câștigător al premiului Tânărul scriitor al anului 2020, pentru volumul Satao, apărut la Casa de editură Max Blecher, Radu Nițescu a acceptat să răspundă pentru Poetic Stand câtorva întrebări legate de geneza acestui volum, începuturile sale ca poet, autorii care l-au influențat și atracția față de poezia cu formă fixă.

Image

  1. Dragă Radu, mi-aș dori să începem dialogul cu recentul tău volum, Satao (Casa de Editură Max Blecher, 2020). Mizezi pe o anumită simplitate a gesticii, dramatizezi pe alocuri aspectele aparent banale și redai, în fond, un soi de seninătate incitantă. Cum a fost demersul către al treilea volum? Ce anume ai urmărit în scrierea/structurarea textelor?

A fost, în primul rând, o poveste lungă, a durat vreo patru ani, cel mai vechi poem din carte e scris un pic înainte să apară Dialectica urșilor, iar cel mai recent, pe undeva spre sfârșitul verii trecute, când aveam deja cartea asta aproape gata. Când am început să pun cap la cap poemele din Satao am vrut să poată fi citit așa, ca o poveste, din care, chiar dacă lipsesc unele capitole, cititorul să le poată înlocui cu ce-i dorește imaginația. Cred că mi-a ieșit asta: e drept că nici nu e un volum prea lung, dar mai mulți cititori mi-au spus că l-au citit dintr-o bucată, odată început, nu l-au mai lăsat din mână până la sfârșit, curioși unde duce, apoi au revenit la unele poeme care le-au plăcut mai mult.

  1. Ce a contat pentru tine atunci când ai început să scrii poezie? Mai e acum la fel de important?

Eu am început să scriu când eram mic, primele poezii chiar înainte de liceu. Atunci era, cred, mai importantă validarea pe care mi-o oferea – eu nu eram bun la fotbal, nu eram între ăia mai șmecheri din clasă, nu eram bun la Counter-Strike (câțiva colegi își făcuseră clan), îmi prindea bine să simt că-s bun la ceva cât de cât extrașcolar. Asta n-a mai contat după, sau nu așa mult, oricum, destul de repede, probabil de când am intrat în liceu, mai important a devenit modul în care m-ajuta să fiu conștient de mine, să mă înțeleg; și mai târziu, spre primul volum, dar mai ales spre al doilea, a început să fie important și ce înțeleg cei care mă citesc.

  1. Există în ultima perioadă încercări ale criticii (și reușite, de altfel) în delimitarea unor generații. Se pare că postdouămiismul ar fi generația actuală. Cum te raportezi tu la astfel de structurări generaționiste? Simți că faci parte dintr-o anumită generație?

Mie nu-mi place mai deloc cum sună cuvântul ăsta, postdouămiism. Mă rog, cine l-o fi folosit prima dată bănuiesc că nu avea în minte toată încărcătura asta semantică generaționistă pe care a dobândit-o mai apoi. Nu știu, pe de-o parte, parcă spui aftershave; pe de alta, parcă are și o latură ușor macabră, morbidă, mă și văd c-o lumânare în mână la înmormântarea ultimului douămiist, apoi, împreună cu alți așa-ziși congeneri, mergând să ciocnim fericiți o bere la un parastas. Mai depinde și de ce legi conceptul de generație: de anul debutului? anul nașterii? felul în care scrii? Dacă ne luăm doar după ultimul criteriu, s-ar putea să mă simt mai apropiat de unii douămiiști decât de alții „mai de-o generație cu mine”. Mulți din cei care-s luați sub umbr(el)a postdouămiismului sunt cu câțiva ani mai mari ca mine și au publicat mai multe cărți, sau au scris și proză, eu mai am până acolo; sau, din contră, mai mici, abia au debutat… Știi ce, nici nu prea mă interesează de fapt lucrurile astea, nu-s critic, nici n-am cine știe ce aplecare spre teorie. Mai important pentru mine a fost că scriind mi-am făcut și mulți prieteni, dintr-o generație sau alta.

  1. Ai debutat cu volumul gringo în 2012. Dincolo de faptul că, spuneai într-un alt interviu, a fost un debut cam grăbit, cum te raportezi în prezent la poemele acelea?

Sunt unele care-mi sunt foarte dragi, de exemplu cel care dă titlul volumului: în fața / fostei cârciumi/ taverna viilor/ am trecut pe lângă/ o ursoaică/ bătrână/ care își plimba/ cățelul/ și-am auzit-o/ în spate/ ai grijă gringo/ aici/ s-a făcut gheață/ dacă vorbea cu javra/ cred/ că era nebună/ oricum/ am foarte multă grijă/ să evit trotuarul/ acela. Vrând-nevrând trec pe-acolo aproape zilnic – e în drum spre metrou – și uneori îmi amintesc faza și poemul și încep să râd singur, așa, pe stradă, noroc cu măștile acum, nu se mai uită oamenii ciudat la mine.

  1. În ce fel te influențează în poezia ta muzica, cinematografia sau oricare altă formă de expresie? Ce anume iei de la celelalte arte? Ce artiști te inspiră?

Cred că iau mai mult din viață, din experiența în sine, decât din alte arte. Ce-am luat, dacă am luat, am luat mai mult fără să-mi dau seama. Aș bate câmpii încercând să răspund la întrebarea asta, cum am și făcut mai devreme, scriind fel de fel de nume și combinații, apoi mi-am dat seama că de fapt mai mult inventez.

  1. Dincolo de rimele cu care deja te distingi printre poeții contemporani, scrii și poezii cu formă fixă, care îți ies remarcabil. De unde această aplecare spre formă?

Nu-s așa multe, de fapt, aplecare e mult spus – am scris o glossă, două vilanele, câteva sonete – cam astea ar fi cu formă fixă, în altele m-am mai jucat pe rimă și ritm. Îmi place să fac asta, să mă joc și cu sonoritatea, chiar și-n versurile care nu rimează, uneori sună mai bine dacă pui un cuvânt înaintea altuia decât dacă îl pui după etc. Prima vilanelă, aia cu meteoriții și castanele din Dialectica urșilor, am scris-o la un atelier de la o tabără cu poeți tineri în Sibiu, acum vreo șase ani. Stăteam într-o cameră pe colț, cu un acoperiș metalic pe care cădeau întruna castane și Tiberiu Neacșu a venit într-o zi cu acest exercițiu, să scriem o vilanelă; mi-a ieșit ce mi-a ieșit și am mai migălit pe ea acasă.

  1. Ce autori recitești sau la cine ți-ai dori să revii la un moment dat?

Întâi și întâi, cei pe care îmi pică ochii mereu; am un poem al lui Brautigan scris pe dulap, ăla cu E atât de bine/ să te trezești dimineața singur (…) și mai am, tot pe dulap, mai multe stickere cu versuri de la un festival Zona Nouă și alt sticker cu poemul meu ești tu (am tot adunat o grămadă de stickere pe dulap, nu te gândi că-s toate cu versuri). Dar toate astea sunt de niște ani buni acolo, de fapt nu cred că le mai recitesc, m-am obișnuit cu ele, fac parte din peisaj. Mi-e teamă că nu recitesc prea mult, sunt atâtea lucruri pe care nici nu le-am citit încă. Cel mai mult recitesc cu siguranță poezii, dar e un proces destul de random, vezi tot felul de chestii pe facebook, azi, de exemplu, am dat de un poem al lui Mihnea Bâlici pe care-l pusese cineva și pentru că mi-a plăcut mult, m-am dus la antologia din care era și le-am recitit și pe celelalte. Sigur, sunt și autori pe care vreau să-i recitesc, uite, pe Dostoievski l-am citit prin liceu și-n primul an de facultate, aș vrea să reiau într-o zi romanele lui.

  1. Te simți conectat prin ce scrii cu vreun autor străin? Poate unul pe care l-ai și cunoscut sau pe care ți-ai dori să-l cunoști tocmai pentru că ești compatibil cu scriitura lui.

Ei, da, mereu când iau la citit un „Poesis International” îmi spun uite, el, ea, par genul meu, aș vrea să stăm la o vorbă, cred că ne-am înțelege bine. Când am citit poemele lui Philip Nikolayev (din ultimul „Poesis”, traduse de Andrei Dósa) am avut senzația asta – dar e un exemplu oarecare, mi se întâmplă des asta, și depinde mult și-n ce film sunt atunci când citesc. Nu sunt sigur că asta mă întrebai – totuși – conectat pare mai mult de atât.

  1. Închei Satao astfel: „Să zică alții, după funeralii, a fost un băiat atent/ la detalii.// Chit c-a prins lumea aia modern-fracturată,/ chit că nu i-a plăcut prea mult niciodată.” În ciuda acestui „fracturism”, ai o poezie muzicală, centrată asupra unor sensibilități deloc violente. În ce fel te-a afectat lumea despre care spui?

Despre asta cred că vorbesc deja în (unele) poezii; citiți-le. Apoi, o să mai vorbesc probabil în altele pe care urmează să le scriu.


Radu Nițescu s-a născut în 1992, în București. A colaborat cu diverse reviste literare („Poesis internațional”, „Zona nouă” etc.) în care a publicat poeme proprii sau traduceri de poezie contemporană.
După debutul cu Gringo (Casa de pariuri literare, 2012), au urmat volumele Dialectica urșilor (Casa de editură Max Blecher, 2016) și Satao (Casa de editură Max Blecher, 2020).

fotografii de Alberto Groșescu.

mm
Studentă la Facultatea de Litere, în cadrul UBB, secția română-franceză. Scrie poezie și cronică literară. Este interesată de literatura contemporană și de confluențele artelor. Din iulie 2020, este redactor la revista Echinox.