Teodora Coman s-a născut în 1976, la Sibiu. A publicat poezii în revistele „Dilema Veche”, „Arca”, „Euphorion”, iar din 2011 scrie cronici de carte în revista „Poesis Internațional”. A debutat la Casa de Editură Max Blecher cu volumul Cârtița de mansardă (2012), după ce anterior fusese prezentă cu un grupaj de texte în antologia colectivă Ziua cea mai lungă (2011). În 2017, a revenit la Casa de Editură Max Blecher cu volumul foloase necuvenite, iar la sfârșitul anului 2019, cu soft guerilla, colecție de poeme inspirate de experienţa civică alături de grupul „Vă vedem” din Sibiu.

Iată câteva dintre cele mai noi poeme ale Teodorei Coman, scrise într-o perioadă în care întreaga omenire este pusă la grea încercare și în care cu toții ar trebui să învățăm „lecția răbdării și a modestiei”.


va dura mai mult decât credeam:
inspir și expir
de pe balcon
cu lentoarea unui ritual.
nici un om în câmpul meu vizual. el era reperul
în pattern-ul normal.
poze cu hashtag-uri sumbre pe ecran: #carantina, #apocalipsa, #cernobal,
#hitchcock pe porumbei
atrași ca un magnet de centrul vechi.
teamă promovată la fel:
pseudoestetic, pseudolivresc,
nu-și găsește forma în context
după uzanța, uzura ei istorică.
scrutez cartierul liniștit,
asimptomatic
ca aerul închis
de prezența mea în casă.
cum să descrii urbea fără om,
moartea fără corpul defunct, obiectul plângerii
care-a fost subiect.
cum să condamni demonstranți
care lasă lună în teren.
absența/ unde nu ajunge pestilența,
spunea un foarte bun poet,
conținut exhibat fără titlu, fără cuvinte-cheie,
unmanipulated eloquence.
i will always be antiacademic.
voi opta mereu pentru „untitled”.
conținutul se va turna în „poveste”
când voi reveni online.
în media i se spune „filosofie” (a ce?).
până atunci, risipă de resurse, as usual,
visând lovitura de grație: drafturi, reîncărcări, backspace, delete,
până la zona sterilă, un (zice-se) nou stil
de viață.

//

trec de la un subiect la altul
sar dintr-o fereastră în alta.
cine mai are dreptate
în paralelism,
în simultaneitate?
doar rozul vesperal
și liniștea urbană
mă fac să cred
că 10 la sută de creier activ
încă e mit.

immersion, not emergence

nu vom supraviețui decât în formă obiectuală: mostre congelate de sânge, ușor transportabile pe alte planete, ca în filmele S.F.
cimitirele ocupă enorm de mult spațiu, corpurile moarte pot deveni compost pentru sol, fără cheltuieli inutile. undeva, chiar s-a propus o lege care a scandalizat pe toată lumea:
nici acum, omul nu vrea să fie ce este,
se complace în autoînduioșare post-mortem, mai grețoasă decât cea din timpul vieții
și decât moartea însăși, cea mai democrată realitate.
cui îi folosesc sicriele, mausoleele, crucile în piatră
tot mai înalte, ofense la locul de răcoare și verdeață.
toleranța funcționează pe orizontală
la același nivel cu obiectele, animalele.
uite cum spațiile industriale abandonate, dezafectate
sunt platforme pentru practici artistice de când s-a depășit bariera
dintre muzeal și nonmuzeal, convențional și nonconvențional.
în vechile mine se țin concerte, se creează instalații abstracte sau fantasmagorice,
fără preocuparea înaltă pentru semnificație.
nu poți să ai un hub numai și numai pentru tine.
în aeroporturi și alte spații publice dansează oameni care au trecut de „nu se cade”.
tenișii nu mai contrazic costumul sau fusta de mătase plisată,
genul nu mă mai definește decât pe documente inutile.

//

Home is what was not selected on Noah’s ark. Discrimination between animate and inanimate is no longer valid: objects are as essential in everyday life as animals. Actually, many people can live without any domestic being, but not without things as bed, chair, light bulbs, refrigerator, sink, tv, computer, even mirror. Life cohabitates with the lifeless. Home is either the space or chance to pay full attention to the importance of objects in sustaining our indoor living.

//

abia în peisajul rarefiat și liniștit, te poți concentra pe imaginea de ansamblu:
te ajută o dronă care transmite în direct, cu unghiul ei vast de captură, aproape fluid,
într-o zi însorită, fără turbulențe subiective.
abia când n-o mai vezi pe străzi, omenirea îți stârnește teamă și milă, slăbită de războaiele din care n-a învățat prea mult, coabitând obligatoriu cu obiecte slăbite de uzură.
obiectele, marile excluse de pe arca lui Noe, ingrate entități materiale recuperate în ficțiuni, musai cu proprietăți magice, dar eu vorbesc de obiecte cât se poate de reale.
până aici, la uzură, suntem toți la fel,
dar lucrurile revin pe piață într-o formă tot mai bună, cu design tot mai futurist,
ne pun la încercare capacitatea de adaptare la ritmul lor rapid de evoluție,
și văd, de la o lună la alta, cum rămân în urmă pe măsura ce avansez (doar) în vârstă,
fără să mă pot dezvăța de supremația umanistă în care am fost crescută.
nu mai e mult și îngerii, cu mecanismele lor narative de ascensiune,
vor fi și ei la fel de depășiți.


Perioada prin care trecem ne modifică profund, radical gesturile de zi cu zi, raportarea la noi în șine și la ceilalți, scările de valori, fizica și metafizica. Nu te voi întreba cum treci prin carantina asta în care „nu e loc pentru nici o comparație” (spui tu), ci mai degrabă cum îți marchează noua experiență de viață ceea ce gândești și scrii? Cum, în ce fel simți că ți se schimbă perspectivele?

Teodora Coman: Da, toți ne-am trezit luați prin surprindere de situația asta, aș zice că ne schimbă pe toți, în feluri diferite. Mi se pare că am început să deschid mai mult ochii la ceilalți, care riscă zilnic să ne asigure nouă serviciile de bază: curieri, poștași, angajații de la serviciile de salubritate, medici, asistente, infirmiere etc. Înainte, eram mai egoistă și nepăsătoare. Cred că a mă plânge de anxietate sau alte inconveniente personale în timp ce stau acasă poate să le sune celor din teren sau categoriilor celor mai afectate ca o indecență, așa că, de cele mai multe ori când (nu) fac ceva, schimb perspectiva, încerc să mă pun în locul celui care a rămas cu proiectele în aer, fără un loc de muncă, sau al celui care își dorește exact plictisul și inactivitatea pline de siguranță alături de familie, fără disconfortul echipamentelor de protecție.

Am observat că până și relația mea cu lucrurile și chiar ideea de proximitate diferă, nu le mai desconsider sau ignor, ca înainte. Îmi place să cred că nu mai am emfaza de a crede că banalul, rutina, obiectualul nu ar fi importante. Cumva, totul contribuie la lecția răbdării și, sper eu, a modestiei, fiindcă avem o percepție a supremației umaniste, umilită de un virus care ne-a dezarmat la scară planetară.

Psihic, asta e cel mai greu: să nu participi la lume cum o făceai înainte, mulți simt că se devalorizează prin pasivitate și nefolosire, ca petrolul. Nu numai că lipsa de mișcare ne afectează sănătatea, dar ne anulează propria agentivitate. Nu suportăm ideea că liliacul înflorește prin și pentru sine, prea ne-am obișnuit că toate florile, culorile, parfumurile și sunetele se produc special pentru noi, într-un fel de reprezentație complexă, că noi suntem finalitatea ultimă a existenței. Or, factorul uman trebuie să accepte că este doar unul dintre multe altele. Nu suportăm ideea de a nu avea nici un rol în peisaj, în tabloul de ansamblu și de a nu acționa după propriile interese sau standarde. Or, dezvățarea de omnipotența noastră tot mai toxică pare prima condiție de schimbare în bine după perioada asta, desi sunt destul de sceptică.

Cum s-a schimbat relația ta cu Facebook-ul? Cu online-ul, în general, unde abia acum se poate spune că ne-am mutat toată viața (adevărat sau fals?)? Și „cine mai are dreptate/ în paralelism,/ în simultaneitate?” când sari „dintr-o fereastră în alta”?

Teodora Coman: Nu știu ce ne-am fi făcut fără internet. Paradoxal, toată lumea are dreptate, prevalența opiniei ține de ego, nu de realitate, perspectiva unică e o utopie. Cred că am fi trăit o depresie planetară severă. Relația a devenit mai apropiată cu anumite persoane, comunicăm mai mult, facem schimb de păreri, temeri, predicții, ne zicem ce filme mai vedem, ce (nu) mai citim, mai cădem în teorii conspiraționiste, ne mai isterizăm sau autovictimizăm, uneori ne certăm pe subiecte politice, dar important este că ne readucem cu capul pe umeri și picioarele pe pământ. Deși îmi tot propun să reduc facebook la irelevanță, nu reușesc, de multe ori mă trezesc că îl accesez aproape compulsiv, așa că schimbarea e și bună, și rea.

Un punct de vedere la cald și, în același timp, prescriptiv – care sunt noile valori pe care contezi în viața de zi cu zi și pe care ai vrea să le potențezi în ceea ce scrii acum și vei mai scrie după?

Teodora Coman: Sună așa frumos să folosesc cuvinte precum simplitate, simț autocritic sau echilibru, fiindcă e cam greu să îți păstrezi cumpătul când vezi virusul glisând în template-ul ăla roșu pe ecranele tuturor televizoarelor, de dimineața până seara, sau cifrele în creștere, monitorizate masochist de mass-media. Chiar dacă nu ajung la valorile pomenite și nici nu am un simț nebun al umorului, deși tare mi-aș fi droit, le admir tare mult la alții. Încerc să mă dezobișnuiesc de tentația de a mă crede cineva, mă simt tot mai în largul meu când nu se mai așteaptă nimic de la mine, deși iluzia asta de libertate camuflează și o mare lașitate. Cert este că mi-e tot mai jenă de persoana I.

Nu știu ce voi face după, trăiesc așa, aici și acum, fără planuri (mărețe), și profit de statul acasă să fac ce nu puteam în timpul serviciului. Sper să se simtă de-adevăratelea schimbarea de a fi oleacă mai aproape de simplitatea de care ziceam și, mai ales, de oameni, deși nu sunt o fire sociabilă. Resimt și pericolul profitării de situație pentru a scrie, de a parazita, (pseudo)poetic, neputința globală, și asta mă face să mă simt vinovată; dar, cumva, mă consolează că lucrurile se leagă în afara ariei mele de voință și acțiune, fiindcă eul e parte a unui angrenaj în care doar se amăgește că ar deține controlul. În momentele lui de slăbire voluntară și a lipsei de așteptare, pot apărea cele mai frumoase surprize, cel puțin, mie așa mi s-a întâmplat. Așa că, aștept să fiu (pre)luată de ce va fi să fie.

Teodora Coman | Credit foto: Rareş Helici


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.