Elizabeth Bishop (1911-1979) este una dintre figurile reprezentative ale poeziei americane din secolul XX, care s-a remarcat prin versul său precis și descriptiv, vorbind despre nevoia omului modern de apartenență. A câștigat National Book Award in Poetry, premiul Pulitzer și the National Book Critics Circle Award. Munca ei ca artist vizual este puternic reprezentată în abilitatea sa poetică de a capta imagini puternice, inspirate din lungile sale călătorii. Imaginarul său se îndreaptă, însă, și către spațiul clasei muncitoare, cu fabricile, fermele și oamenii ei. Geography III a fost ultimul său volum de poezie, publicat doar câțiva ani înainte de moartea sa.

Ioana Tătărușanu (n. 2001) este studentă în anul întâi la Facultatea de Litere din București. În liceu, a fost redactor-șef al revistei Alecart. A participat la festivalurile Poets in Transylvania și Poezia e la Bistrița (ca jurnalist cultural). A citit la Institutul Blecher și Cenaclul Junimea din Iași. A obținut premiul II la concursul Iustin Panța și premiul întâi la concursul Rețeaua Literară, pentru proză.


În sala de așteptare

În Worcester, Massachusetts,
am însoțit-o pe mătușa Consuelo
pentru programarea la dentist
și am stat și am așteptat-o
în sala de așteptare a dentistului.
Era iarnă. Se întuneca
devreme. Sala de așteptare
era plină de adulți,
galoși și paltoane,
lămpi și reviste.
Mătușa mea era înăuntru
de un timp care-mi părea îndelungat
și cât așteptam am citit
National Geographic
(știam să citesc) și cu migală
am studiat fotografiile:
interiorul unui vulcan,
negru, plin de cenușă;
se revărsa apoi
în râuri de foc.
Osa și Martin Johnson
Purtând pantaloni de călărie,
cizme cu șireturi, și căști.
Un mort atârnat de un stâlp
Long Pig, spunea legenda.
Bebeluși cu capete ascuțite
înfășurate de jur împrejur cu sfoară;
femei goale, negre, cu gâturi
înfășurate de jur împrejur cu sârmă
precum gâturile de bec.
Sânii lor erau înspăimântători.
Am citit-o dintr-o suflare.
Eram prea timidă să mă opresc.
Și apoi am privit coperta:
marginile galbene, data.
Brusc, dinăuntru,
străbătu un oh! de durere
– vocea mătușii Consuelo –
nu prea puternic sau prelung.
N-am fost deloc surprinsă;
chiar și-atunci știam că era
o femeie nătângă, timidă.
Aș fi putut fi stânjenită,
dar n-am fost. Ce m-a surprins
de-a dreptul
a fost că eu eram:
vocea mea, în gura mea.
Fără să mă gândesc o clipă
eu eram nătânga mea mătușă,
eu – noi – ne prăbușeam, prăbușeam
ochii noștri nedezlipiți de coperta
National Geographic
Februarie, 1918.

Mi-am spus: trei zile
și o să ai șapte ani.
O spuneam ca să opresc
senzația căderii de pe
lumea rotundă, mișcătoare,
în spațiul rece, albastru întunecat.
Dar am simțit: tu ești un eu,
ești o Elizabeth,
ești una de-a lor.
De ce trebuie să fii și tu una?
Abia am îndrăznit să privesc
pentru a vedea ceea ce sunt.
Am aruncat o privire piezișă
– nu puteam răzbate mai sus –
genunchilor umbriți, cenușii
pantalonilor și fustelor și cizmelor
și feluritelor perechi de mâini
zăcând sub lămpi.
Știam că nimic mai straniu
nu se întâmplase vreodată, că nimic
mai straniu nu s-ar putea vreodată întâmpla.

De ce trebuie să fiu mătușa mea,
sau eu, sau cineva?
Ce asemănări –
ghete, mâini, vocea familiei
simțită în gât, sau chiar
National Geographic
și-acei groaznici sâni lăsați –
ne-au ținut pe toți împreună
sau ne-au prefăcut într-unul?
Cât – n-am găsit niciun
cuvânt pentru asta – cât de improbabil…
Cum am ajuns să fiu aici,
asemenea lor, să surprind
un strigăt de durere care ar fi putut
deveni puternic și mai rău, dar nu a făcut-o?

Sala de așteptare era luminoasă
și prea încinsă. Aluneca
sub un val mare și negru,
altul, și altul.

Apoi m-am întors.
Războiul începuse. Afară,
în Worchester, Massachusetts,
era noapte și noroi și frig,
și era încă
5 februarie, 1918

traducere de Ioana Tătărușanu

Asistent de cercetare în cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Scrie de obicei cronici literare și, uneori, dacă are noroc, poezie. Dezertează frecvent în zona artelor vizuale, fiind interesată mai ales de postimpresionism și avangardă.