În ultimii trei-patru ani, proiectele poetice ale tinerilor autori mizează din ce în ce mai mult pe hibridul uman-digital și pe recontextualizarea subiectului, ceea ce sincronizează poezia cu teoriile actuale ale postumanului și ale postumanismului, fenomen popular și aflat în dezbatere în scena culturală autohtonă. Deși teoretizarea acestor concepte este încă la început, poezia contemporană se impune drept un spațiu propice (dacă nu chiar cel mai) pentru experimentarea unor discursuri influențate de cultura digitală și, implicit, de cea vizuală sau, mai nou în poezia românească, de curentul alt-lit (alternative literature). Poeți precum Dan Dediu, Cosmina Moroșan, Tudor Pop, Krista Szöcs (cu berlin), Gabi Eftimie (cu ochi roșii polaroid. acesta este un test) sau Luca Ștefan Oatu explorează și exploatează câmpul digitalului și, mai ales, felul în care subiectul uman se situează în noii parametri.

Unul dintre debuturile poetice de anul acesta (și, probabil, unul dintre cele mai particularizante), care continuă insolit filiera digital a poeziei contemporane, este volumul Fotocrom paradis al lui Deniz Otay, apărut în primăvară la OMG Publishing. Mizând pe evanescența electrizantă a subiectului uman și pe un rafinat meșteșug al formei, autoarea își construiește proiectul poetic sub incidența polarizării, a fenomenelor de tot soiul (dizolvare, distorsionare a imaginilor, transferuri de energie, scurtcircuite, fata morgana etc.), peste care se instituie o voce neutră, deopotrivă hipersensibilă și detașată[1]. Deloc tributară unei poezii dark, a unei visceralități reminescente sau al unui biografism găunos[2], Deniz Otay vine dinspre imaginarul Cosminei Moroșan, însă, la o relectură a volumului, cea dintâi nu forțează limbajul și nu se impune printr-un lexic interdisciplinar și excentric. Dimpotrivă, lasă impresia unor spontane și scurte dis- sau concordanțe dintre subiectul poetic și o dimensiune – un spațiu-enclavă propriu –  pe care o reconfigurează permanent: „Revenirea în univers/ pe un balconaș din nordul meu elegant/ de pe care uneori simți marea, simți marea/ și extazul domestic” (p. 35).

Deși este un volum omogen conceput, Deniz Otay apelează la o formulă dezarticulată, la un discurs programatic fracturat, similar vocii lui Siri, după cum remarcă Ștefan Baghiu pe coperta întâi. În ciuda acestei robotizări a vocii poetice, se anunță o poezie despre fragilizarea umană, subiectul concepându-și sinele în funcție de mediile exterioare. Asemănătoare cu niște incantații difuze, pe alocuri sarcastice (tonalitate din ce în ce mai adoptată de tinerii poeți, în detrimentul gravității și al autoflagelării), poemele din Fotocrom paradis sunt divizate în trei părți inegale: mai întâi, avem un singur text, Punct de frontieră, un fel de disclaimer, prin care poeta își anticipă zona în care se situează (și anume o zonă atopică, conceptualizată prin termenul de „acasă”), urmând două grupaje, Melancolie și celebrări și, cu nuanțe profetice, ciclul Spre zona liberă. Primul grupaj, așa cum propune și titlul său, aduce în prim-plan, pulverizată prin mai toate poemele, melancolia unei vârste pierdute, a unei utopii care promitea izolarea în propria bulă cvasiintimă a tinereții și particularizată prin inserțiile digitale, în aparență, indispensabile milenialilor: „dar tot în parcurile noastre mici de cartier/ în care poți mereu să te rupi de realitate/ să te încarci cu vitaminele/ unei euforii deloc elegante/ în care se amăgesc tinerii instabili ca noi. // […] // La banii noștri la talentul nostru/ la muzica noastră din local disc (E:)/ la banii noștri de-acasă/ părea că asta ne poate izola pe viață/ și ne-a izolat o perioadă” (pp. 28-29). Pe de altă parte, utopiile create de și în sfera digitalului sunt denunțate, criticarea lor anunțând pactul pierdut al umanității în fața progresului tehnic: „Despre experimentalism și mistică/ e numai viața pe mess // […] Suntem dizgrațios de apropiați și asemănători/ ieșiți din case după bani” (p. 31).

Cel de-al doilea grupaj al volumului confirmă eșecul unui consens productiv pe care subiectul uman l-ar fi dorit odată ce epoca digitalului tinde să înlocuiască realitatea cu o alta: „Se plimbă un șuierat în corp/ până îngheață întreg circuitul,/ doar nu credeai că ți se pretinde/ să-ntreprinzi de unul singur/ ultima minune/ potrivnică viitorului imaginar/ al umanității,/ care azi e cert/ nu te va cuprinde./ Ești un sistem subiect/ al fuziunii nucleare” (p. 63). Așadar, individualitatea umană își pierde poziția centrală și privilegiată, făcând parte dintr-un sistem mult mai complex și mai greu descifrabil decât omul care, se pare, începe să ia parte la propria disoluție. De asemenea, din punct de vedere terminologic, eu este înlocuit de subiect, iar discursului la persoana I (utilizat, de obicei, în poeticile biografiste) îi ia locul, deseori, cel la persoana a II-a, care, contrar presupozițiilor, nu diminuează autenticitatea. Pendularea între cele două registre amplifică dimensiunea robotizată, asumat artificială a discursului, întrucât persoana a II-a dublează permanent latura personală cu una universală, o hiperconștiință programată să asimileze rețeaua de sentimente și experiențe specific umane: „Dimineața, singur, când alergi/ poți garanta că există acel moment/ pe care cei adăpostiți sub simboluri/ l-ar numi meditație” (p. 72).

Ceea ce e remarcabil și o distinge pe Deniz Otay în peisajul poeziei extrem-contemporane este faptul că, la ea, vocea poetică se dorește a fi provenit (chiar dacă, uneori, forțat) din interiorul mecanismelor digitale (atât prin tehnica formei, cât și prin efervescența limpede a efectelor de imaginar), al unui univers alternativ, și nu este, precum la alți poeți care explorează impactul acestui mediu monopolizant, doar o subiectivitate care se proiectează în alt „mod de a fi” și care se dorește asimilată de lumea excesiv virtualizată. Mai mult, poeta chestionează sfârșitul acestei identități construite pe stâlpii digitalului și al globalizării internautice: „Aluneci prin benzinării și pe facebook/ înfricoșată că într-o zi se termină și persona/ asta” (p. 24), pentru ca, în final, să ducă până la capăt eșecul acestui destin: „dar în realitate,/ mă găsesc conectată/ la spațiu restrâns și la granițe / […] / La atât s-ar reduce universul/ în care mă joc și aștept” (p. 80). Autoarea pare să sugereze că spațiul și comportamentele indivizilor din realitate nu pot fi cu totul și definitiv subsituite de noile medii, fie și dacă subiectul face parte din și se dezvoltă într-o astfel de cultură a tehnologiei expansive.

Exploatarea luminii, a energiilor electrice sau a hologramelor este, fără îndoială, una (dacă nu cea mai) dintre dominantele poeziei lui Deniz Otay. Dimensiunea solară și apelul obsedant la o astfel de recuzită nu sunt neapărat noutăți în imaginarul poetic al tinerilor autori (fie debutați sau nedebutați încă), însă poeta își concepe volumul ca pe o biografie în sine, și nu ca pe una alternativă, punând la îndoială atât relațiile interumane, cât și producerea unei schimbări radicale a vieții, pe care noile tehnologii o presupuneau, odată apropriate și universalizate: „Dacă nu vin mutilările, mutațiile handicapate/ mai bine mutația uitării fragmentare/ mai bine suferință milenială și haos. // It’s a cruel, remorseless demolition/ care să curețe tot” (p. 33). Cu toate astea, solaritatea și ludicul discursului propun o viziune caleidoscopică, în contrapunct cu pactul eșuat al digitalizării definitive și al creării unui nou univers: „las soarele și briza/ să-și facă treaba lor –/ organică mântuire și spre paradis” (p. 59). Cotidianul și evaziunea sunt instrumentalizate spre a suscita noi senzații, spre a conecta suprafețele rudimentare și vizibile ale realității la alți stimuli: „o putere exterioară/ sub care nu alegi lângă cine te trezești,/ unde te transportă afectul scurtcircuitat,/ chimia” (p. 44). Pe urmele acestui aspect, poezia lui Deniz Otay pare să comunice cu suprarealismul prin texte precum Encounters, în vise sau Encounters & war. Fie că termenul encounter a fost utilizat de autoare cu sensul de ciocnire (cel asimilat de suprearealiști – chance encounter), fie cu cel de întâlnire (deci, posibil, programată), nu e atât de important, dar inedit este faptul că proiecțiile provin nu neapărat din sfera digitală (cum ar fi de așteptat), ci din contactul întâmplător cu o insectă, de exemplu: „Creatura neolitică se apleacă peste fată/ și se întinde complet./ Atunci, proiectez o capitală abandonată/ asamblată să fiu artilerie de coastă” (p. 57). Interesant este și cum această interfață (vocea robotizată, nonumană aproape) își chestionează relațiile interumane și, mai cu seamă, conexiunea cu spațiul de care se înconjoară. Dacă privim dintr-un unghi suprarealist universul desfășurat în volum, observăm cum conceptul de „depeizare” (gândit și popularizat de André Breton) își găsește corespondentul în acest proiect poetic original și cu o arhitectură bine construită. Nu din întâmplare volumul se deschide cu noțiunea de „acasă” definită prin negație: „Acasă nu e întoarcere/ și nu e escapadă” (p. 9), subiectul fluctuând pe tot parcursul volumului între diferite denumiri ale unui topos propriu, rămând la final, de fapt, cu numele general, vag de „univers”. Altfel spus, subiectul poetic deteritorializat („Teritorializare în etern/ din care alegi ruptura”, p. 35) se conectează la spațiile înconjurătoare prin vibrații sau transferuri de energie, adică prin mecanismele digitalului, care echivalează cu branșarea unui dispozitiv la wireless.

Un alt aspect, care merită, fără îndoială, urmărit de-a lungul lecturii și care contribuie simțitor și favorabil la conturarea imaginarului poetic este forma poemelor. O tendință fertilă, pe care din ce în ce mai mulți poeți tineri o experimentează în poetica lor este ceea ce Alex Ciorogar numea, în articolul său din Postumanismul[3], întoarcerea la „un soi de retro-clasicism, o renaștere vintage a formelor fixe, a structurilor canonice, a formelor exemplare și, nu în ultimul rând, a rimei și a ritmicității” (p. 211). Din punct de vedere formal, Deniz Otay își construiește poemele atent, mizând pe rimă și pe sintagme-tip (de pildă, așezarea adjectivelor înaintea substantivelor), iar rezultatul este unul cel puțin atractiv, fiindcă tocmai revenirea la câteva strategii formale clasice (dar, se pare, necasate) potențează vocea robotică, dezarticulată, care nu se pierde în descrieri sau explicații diluate.

Câteva dintre mecanismele prin care poeta își mulează conținutul pe anumite structuri, am spune astăzi old school, se regăsesc în adjectivele antepuse („neocolita viață”, „pătrunzătoare vrie”, „inevitabilul soare”), în lipsa articolelor („doctrină de capital”, „Lentoare desfășurată ca viteză”, „căutând așezare sigură”, „primesc lumină difuză și uniformă”) și în preferința pentru rimă și pentru versurile scurte, care decurg sacadat, dar melodios, conferind, mai întâi de toate, dimensiunea robotică și controlată a poeticii autoarei. Constrastul ludic și sarcastic dintre formele clasice și fundalul contemporan digitalizat propune un remix de tip meta. La nivel metatextual, Deniz Otay dialoghează, într-adevăr, cu formele clasice ale poeziei, cel puțin prin exemplele pe care le-am remarcat mai sus, însă poeta parodiază tipologia fixă a formei. Nu caută întotdeauna un sens care să rezulte dintr-un montaj anume al cuvintelor, ci, pur și simplu, îl parodiază și îl instrumentalizează pentru a obține o cursivitate luminoasă și melodică a discursului în concordanță cu predispoziția pentru difuz și onestitate ludico-afectivă. Deniz Otay mizează pe crearea unui soi de extaz, pe care fracturile, elipsele și ritmicitatea căutată (deși, uneori, pare gratuită: „Pentru că din univers dispare/ cine tranșează cu îndepărtare”, p. 35) neagă orice sursă prestabilită, semn că (inter)umanul și emoția per se nu mai reprezintă originea trăirilor, a trepidațiilor interioare, ci subiectul însuși e sursa: „Ia de la mine puterea, ia de la mine puterea/ cu forțele mele nu știu ce să fac./ Vin colonizator și ahtiat” (p. 36). Așadar, emoția, ca produs al unor interacțiuni, este înlocuită de vibrație, de o conexiune similară celei prin wireless, după cum remarcam mai devreme. Noii stimuli sunt lumina, fata morgana, muzica stocată într-un folder, spectacolele strălucitoare ori „pulberile halucinogene”. Prin prezența și coordonarea acestor factori, se produce asupra subiectului noua emoție îndreptată, mai degrabă, spre a crea efecte, spre a dezorienta traiectorii în spațiile în care se află acesta, decât spre a sensibiliza umanul. În ciuda abundenței de imagini, care reconfirmă dominația culturii vizuale, Deniz Otay își configurează și solidifică imaginarul printr-o poetică senzorială și de atmosferă, de unde și aplecarea pentru conexiuni, nonspațialitate sau vibrații energetice, și nu pentru figurativ sau pentru densitatea epică.

Cu siguranță, debutul lui Deniz Otay este unul remarcabil, demonstrând, în primul rând, faptul că și-a găsit o voce proprie, dincolo de afinitățile cu poete precum Cosmina Moroșan (solaritatea poemelor, latura ludică și insolită) sau Gabi Eftimie (dezarticularea discursului, apetitul pentru meșteșugul formei). Va fi interesant de urmărit cum își va consolida autoarea vocea și cum va evolua această poetică a digitalului, a aproprierii lui ca „dat natural”, printre poeții tineri, milenialii, având în vedere rapiditatea și amploarea acestor fenomene, care ar putea risca să devină sterile.


[1]„Aceștia/acestea mizează pe depersonalizarea discursului altoită, destul de bizar, cu externalizarea retorică a sentimentalismului și, în același timp, pe exhibarea hipersensibilității trecută prin diverse filtre ale distanțării autoironice.”, Alex Ciorogar, Metamodernismul poetic românesc, în revista Euphorion nr. 4/2017, articol disponibil online: http://revista-euphorion.ro/metamodernismul-poetic-romanesc/.

[2]„ Însă, în raport cu manifestele hard de la începutul noului veac, putem remarca preponderența stilisticilor soft de azi. La fel cum putem sesiza, în continuare, că poeticile dark ce cartografiau mizeria tranziției românești au făcut loc, din 2010 încoace, gesturilor light.”, Art. cit.

[3] Alex Ciorogar (coord.), Postumanismul, București, Tracus Arte, 2019.

Deniz Otay, Fotocrom Paradis, Alba Iulia, Editura OMG, 2020.

Deniz Otay | Credit foto: Alexandra Iftime


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Studentă la Facultatea de Litere, în cadrul UBB, secția română-franceză. Scrie poezie și cronică literară. Este interesată de literatura contemporană și de confluențele artelor. Din iulie 2020, este redactor la revista Echinox.