Virgil Leon (n. 1960, Ceanu Mare, jud. Cluj) este absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” (1985). În studenție a fost redactor, apoi redactor-șef adjunct al revistei „Echinox”. Ulterior, profesor la Petroșani și la Ceanu Mare, redactor la „Apostrof” și la „Transylvanian Review”, publicație a Centrului de Studii Transilvane. Debutează în volumul colectiv Alpha ’87 (1987) și individual cu Unu (1996), urmat de 2 (1999), 3 (2011) și P.S. (2018).

Poet cvasinecunoscut, căci foarte reținut cu ceea ce a avut de publicat și aparent complet dezinteresat de vreun fel de recunoaștere din partea mediului literar, Virgil Leon are ceva din profilul de o rară modestie și reținere al lui Vasile Vlad, un excepțional autor aparținând celui de-al doilea val 60-ist care a publicat patru cărți între 1968 și 1978, după care s-a lăsat învăluit într-o tăcere care durează până astăzi.

Citindu-l retrospectiv (dar având în vedere și cartea de acum doi ani scoasă de editura Idea, pe marginea căreia au scris admirativ autori cu douăzeci și ceva de ani mai tineri), Virgil Leon îți dă impresia unui poet calculat și al unui fanatic al propriei scriituri, făcând cumva legătura între a doua generație (sau promoție) echinoxistă și câțiva dintre cei mai înzestrați și mai înnoitori poeți clujeni din prima parte a acestui secol, precum Vlad Moldovan și Andrei Doboș.

Congener al Ruxandrei Cesereanu și al Judithei Mészáros, Virgil Leon este un autor care ar merita o mai bună receptare, poezia lui oscilând între diatribă (un fel de rechizitoriu inteligent al lumii contemporane) și existențialism, între poezia „înaltă” (care își asumă dispozitive retorice oarecum desuete, pe care le încarcă de tensiune febricitantă) și un discurs extins (nu neapărat expansiv), jucându-și partitura pe diferite voci și modulații pe care nu le-ai vedea stând cu ușurință laolaltă, uneori în cheie parodică, alteori sublimând o poetică a zădărniciei și a „vieții de ocazie”, situarea subiectului poetizant fiind una asumat marginală („lângă haznaua speciei, aici, / în zoaie, în lătúri, cu scroafele, / cu vierii și grăjdarii – striviți, / împroșcați, jos, amarul oblic, junghiul), cu apăsate reverberații etice.

Tipul de explorare autonomă și orgolioasă pe care o propune Virgil Leon („Să știi, nu e de glumă: trebuie să produc dovezi că agonizez”), chiar cu riscul emfazei și al pathosului, destabilizează coerența unui discurs care ar fi putut fi cu ușurință subsumat unui anumit manierism de sorginte neoexpresionistă. Are dreptate Ștefan Bolea când scrie despre cel mai recent volum al poetului clujean: „PS-ul lui Virgil Leon ar trebui trimis de nasa în spaţiu la fel ca sonatele lui Mozart şi Bach: extratereştrii ar putea să reconstituie infernul României post-decembriste pe baza algoritmului din această plachetă. Lângă modelul României căzute ar trebui să fie reprezentată silueta Eternului Dezgust.”


***

Zi limpede, nătângă: pentru alte
capete, pentru datornici, pentru cei ce
n-au îndrăznit să viseze obiectele lumii.
Sărmană respirație ce mă păsuiești
în baia de zinc, ajută retoricii
mele premature să semneze
condica de prezență!

Aceste idei primite, viață de ocazie, timp
încetinit de propria nevolnicie, lumină
dezafectată, scoasă din inventar – un
parastas la îndemână.
Pe brânci în arhive de smoală,
silabisim absența cu carne și sânge,
sterpi ca numărul îngăimat de dement.

Îți țin cald așternutul, scârnăvie,
îți încălzesc borșul, îți potrivesc
ligheanul pentru picioare.
Chinul catifelat, ca mușchiul
de pe arbori, decantează
o luminozitate difuză, scâlciată,
severă cu simțurile ce-și cern
neagra făină, fără istov,
peste anvelope ce fumegă acru.

Mai apoi: umbra nefirească-a unei
mâini acoperindu-ți ochii, să-ți poți goli
căpățâna pe de-a-ntregul în crăticioare.
Dâra de brumă arde,
rece, pe parapete,
în aer de cuie,
pe străzi fără porți.

Sânge șleampăt, poșircă!
Mare eternă, revărsată prin toți
porii – tu gemi în țevi, tu
țiui în sirene?

Ca o mănușă din sumbră țesătură,
cobor somnul peste vălmășag.
Tremur la gândul unei zile despicate
din care se desprinde fața ta stacojie.
Cine te-aduce cu teleguța?
Ce îngaimi să nu pot înțelege?

Tacă-ți fleanca, hoașcă, jos
din așternut, coada pe spate!
Ce dacă-i devreme, ce dacă
am înjumătățit o experiență?
De ești reală, grohăie, chițcăie,
vibrează, zgâlțâie, lingușește!

Ai fost violată în lift, cu
cârpa în gură, n-ai zis nici pâs.
(La parter o școlăriță gângăvea
un cântecel imbecil,
închizând ușa.) Azi începi
o nouă viață.
Bălăcește-ți mintea
în flegma noului ev,
înțepenită între etaje!

Venim dintr-o lume mai coerentă
decât gândirea, fără fisuri.
Hardughia se clatină,
bezna devine casantă.
E ceasul bun al simbriașilor,
de-a bușilea spre trapă,
pe de lături, dârdâind.
O mare vacanță scoasă la mezat
exhumează timpul – paralitic
ce-mi împrumută cuvintele.

Aici, în cotineață, cu păduchioșii
și spilcuiții, lângă putrede șipci,
lângă haznaua speciei, aici,
în zoaie, în lătúri, cu scroafele,
cu vierii și grăjdarii – striviți,
împroșcați, jos, amarul oblic, junghiul.
Pleava năruie ceruri, ape peste
pești, tavanul casei vălătucite
din care nu iese nimeni
– parcul etnic, genitorii.

Ca sobolii, înainte, înainte, heirup,
detașamente – e-abia începutul!
Începe era cu-adevărat a noastră.
Drăguța de ea!

Tocmai ce-i gata ședința de vibromasaj
– înapoi în țarc, la behăit,
în cheutori, pe monitoare
cu rezoluție înaltă.
Domnișoarelor, doamnelor,
batistele pe botișoare!
Gata, plecarea! Stângul! Stângul!
Stâng-drept-stângul!
Fecior de lele, pradă
de război, hidos trofeu al milei!

Un freamăt, o nuanță? Printre
trențe – sfertul de viață.
Bâldâbâc!
Rațiune pură, iată-mă-s:
jucătorul de rezervă, avocatul
din oficiu, băiatul de mingi.
Partea mea: negreșit,
luna de zile, metrul de pământ
(măsurat cu rigla),
snopii de pietriș.

Sinceri, năpăstuiți, îndopați cu bun-simț
– Doamne, ăștia să fim?
Prețul ne scade.

 

din 3 (2011)


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru poeticstand.com. Articolul aparține website-ului Poetic Stand și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
mm
Este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” (din 2010) și al Casei de editură Max Blecher (2010) și vicepreședinte al PEN România (2019). A publicat șase volume de poezie (primul – „Păpușarul și alte insomnii” – în 2003, iar cel mai recent, antologia „Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017”, în 2017, reeditată un an mai târziu) și a tradus șase cărți de proză și patru de poezie (Kurt Vonnegut, JMG Le Clézio, Tahar Ben Jelloun, Philippe Claudel, Gheorghi Gospodinov, Gökçenur Ç. ș.a.). Ediții ale cărților sale au apărut în traducere în Austria (2012), Serbia (2015), Turcia (2015) și Bulgaria (2017). A editat și îngrijit mai multe antologii de poezie recentă și contemporană (generația războiului, Vasile Petre Fati, Andrei Bodiu, Constantin Abăluță, George Vasilievici).