În cel mai recent volum al său de poezie, Ale noastre dintru ale noastre, Moni Stănilă îmbogățește confesiunile dogmatistei cu luciditatea și personalitatea unui alt moment al poeziei sale, curajoase și evacuate de conformism, care atacă una dintre temele cele mai alunecoase, intime, aflate de suficient timp la răspântia dintre extremisme și prețiozități afișate în tonuri grave, anume relația cu Dumnezeu și poziționarea față de credință. Este nevoie, îndeosebi în poezie, de astfel de voci intrepide, așezate pe constructe estetice puternice, care să se reapropie de subiecte ca acesta, îndelung abuzate, instrumentate, returnate clișeului și locvacității inutile, apoi părăsite sub semnul unei epuizări aparente.

Moni Stănilă dovedește acum, într-o manieră asemănătoare onestității tulburătoare a lui Radu Vancu din Psalmi, că nimic nu e secătuit cât timp există raportare și dialog, fie ele declarate sau nedeclarate. Ideea e vizibilă chiar pornind de la titlul volumului, o reformulare a secvenței Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate. Schimbarea numărului persoanei nu pare că urmărește egalizarea și universalizarea, ci mai degrabă un balans între conținutul profund individualizator al volumului, dominat de adresări directe și Tine-uri recurente (uneori cu răspuns, de cele mai multe ori fără), respectiv nuanța solidarizării, a deschiderii către împreună, către ceea ce ne este comun, dar și către ceea ce ne desparte și rarefiază.

În prima parte, Vom fi mai înalți la ieșire, se află descrierea rutinei sufocante a laicului, slalom-ul său printr-un oraș plastifiat la suprafața căruia plutesc oaze de lumină și dorințe simple: Dar îmi doresc/ și eu să vorbesc, să îmi spună și mie cineva/ povești din străbuni, lucruri de bine,/ scutiri de impozite,/ speranțe de viață. Senzația claustrofobiei pe domeniul vast al inadecvării izbucnește uneori în nuclee de disperare și dezamăgire, pecețile perdantului confruntat cu vertijul cauzatorilor: O încântare,/ muncitoarele în troleibuz vorbesc despre iubire. Apoi: De obicei mă așez lângă geamul pe care scrie ieșire/ de siguranță, dacă/ ar avea un astfel de geam și ieșirea din viață mi-ar fi mai ușor/ să stau acolo pe scaun (…) În peisajul României capitaliste, oamenii defilează prin și către locurile de muncă, așteaptă la coada de la McDonalds propria contribuție la tapetarea planetei acoperite de plastic, se confundă în derive, camuflări și căutări cu generatorii de lumină ai lumii moderne – girofarul ambulanței, semaforul, panourile publicitare: Mă agăț de un stâlp și mă prefac/ în anunț publicitar (…) și din afiș publicitar devin element dușmănos. Referințele la universul culinar împărtășesc ceva din personajul Unei din romanul aceleiași autoare, Țipă cât poți, aflat în transa poftelor produse de post. Spre sfârșitul primei părți apar semnele tranziției către discursul celei de-a doua, fie sub aspect semantic (liturgica ora două), fie sub auspiciul răgazului, al interludiului și al tăcerii: liniștea s-a umflat și s-a întins ca un/ lapte răsfiert. Sau: În oceane/ balenele fac poduri pentru păsări bolnave. Intermedierea este semnul nevoii de grijă și vindecare, răsfrânte într-o pauză care își găsește pandantul chiar într-unul dintre moto-urile celei de-a doua părți: [și inima mea nu mai bate,/ tace și ascultă:].

În continuare, vocea își declară vehement premiza – E timpul să vorbești răspicat despre/ Hristos. Însă pe parcurs, această fermitate se nuanțează, e interiorizată, metabolizată până la gestul dialogului – rugăciune – reflex. Vorbim pe dinăuntru unul cu altul. Echilibrul este păcălitor și inconstant, fidel așadar manifestărilor sale reale, deschis empatiei, pentru că secvențele declarative, incantatorii (Doamne Iisuse Hristoase, frumusețea mea ești tu!) îi întregesc autenticitatea. Ritmul discursului este amprentat și de intermezzo-urile care atașează femeii ipostaze – imagine având drept centru figura Fecioarei Maria. Transformări există și în cazul acestor reapariții-refren. De la recursul la încremenirea unei PietaFemeia nu este o imagine diafană zburdând peste câmpii/ necosite./ Femeia este muntele mic și ferm care/ își duce fiul mort în brațe, saltul se produce spre înapoi, la o ipostază din imaginarul biblic formulată aproape sub semnul unui dicton (asemenea precedentei) – Femeia nu este o imagine diafană zburdând peste câmpii/ necosite./ Femeia este muntele mic și ferm care/ plânge la picioarele crucii. Acestea nu sunt singurele reformulări ale simbolurilor religiozității, chestionate în volum alături de problema fricii, a postului, a pioșeniei și pedepsei care, resorbite din substratul lor (exclusiv) normativ, descriu zbaterile umane din afara și dinăuntrul credinței: Doar cinci minute de rugăciune fac să dispară frica/ de moarte. Dacă aș ști să le descopăr aș umbla pe apa din vană (…) Ori, pastișând cutuma rugăciunilor dinaintea împărtășaniei: să-mi fie mie împărtășirea cu sfintele Tale taine/ spre ceea ce trebuie să fiu. Urmărind același fir al onestității și umanizării, spovedania este înfățișată într-un sens instrumentar, ca înlăturând vinovăția și redând confortul, adică răspunzând unor nevoi psiho – afective către care dogma privește cu rigurozitate și scepticism: Am folosit/ spovedania ca pe un duș în zilele toride, când te speli de/ toată transpirația/ doar ca să/ transpiri/ iar. Accepția religioasă este subiectul unei torsiuni interesante: dacă secvența Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate implică o gesticulație surprinsă în ipostaza sa unilaterală, dinspre om către Dumnezeu, ca urmare a darurilor divinepe care credinciosul și le apropriază prin credința sa, Moni Stănilă propune o suprasolicitare a persoanei întâi în varianta ale noastre dintru ale noastre,/ nouă ne-am adus de toate și doar pentru noi. Se schimbă persoana, dar se schimbă și timpul, din prezentul eternității în trecutul care îl readuce pe om în matca nevoii sale naturale de raportare și solidarizare cu sine și cel de lângă el, în defavoarea momentană (poate egoistă, dar cu siguranță umană) a abstracțiunii. Aceeași idee, ceva mai încolo: atâta mie și mine și eu și meu că – hai să fim/ sinceri – unde/ să mai încapă și-un Dumnezeu?

Ironia și umorul sunt strecurate în tonuri grave sau, dimpotrivă, cu seninătate și detașare: Mântuiește-ne precum știi și dă-ne nouă, Doamne, două capace peste cap ca să ne amintim/ că Tu știi mai bine și gata, de azi, pentru fiecare om pe care vreau să-l înjur am să spun pe loc o rugăciune. Spre finalul volumului, distanța dintre cei doi actanți ai dialogului este succesiv anulată. Din intimitate, legătura dintre Dumnezeu și om devine o suprapunere până la identificarea celor două instanțe (Treimea e în toate, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul,/ dacă Te număr și pe Tine, atunci familia mea e perfectă.), intervenită în urma unui efort de înțelegere și apropiere de celălalt, un efort pe care, de altfel, însăși religia îl predică, începând de la Decalog și ajungând la teoria aproapelui. Reconcilierea dintre cele două posibilități de existență (întru și în afara credinței) este posibilă aici prin renunțarea la încrâncenări, prin recunoașterea unor contorsiuni și limitări care nu sunt proprii exclusiv unei variante de trăire a intimității credinței, ci pluralului umanității din noi.

cover: Photo by Kenrick Mills on Unsplash