Deniz Otay (n. 1993) este autoarea volumului Fotocrom Paradis, publicat în 2020 la Editura OMG, premiat în 2020 în cadrul Galei Premiilor „Sofia Nădejde”, la secțiunea „Debut în poezie”, laureat al prestigiosului Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. Am vrut să aflăm câteva lucruri din culisele scrierii acestei cărți, așa că am întrebat-o pe Deniz despre poemele ei „hit”, despre poezia pe care o scria în adolescență și despre transformările prin care a trecut până la momentul debutului, despre inspirație, intensitate, distracție și, desigur, despre limitele succesului literar.



1. Deniz, mă gândesc să încep de la mijloc, ca un copil din ăsta nerăbdător, pentru că am imaginea ta diafan-impetuoasă citind Loredana în Atelier, la Super Clusterul din mai 2018. Cum ai ajuns la poemul ăsta iconic deja? Vreau toată povestea.

Chiar am lucrat la o fabrică. Nu pe linia de asamblare. Am lucrat ca assistant manager, mai mult sau mai puțin secretară.

Să contextualizez puțin. După patru ani de facultate, am mai întins bunăvoința mamei mele și am prelungit cu încă un an studenția, cu masterul, an în care am traversat multe petreceri și multă tristețe și, de la un punct încolo, multe petreceri cu aură tristă. Planul era ca, după acel an, să încep să profesez – ca avocată, mă hotărâsem – și să pășesc astfel într-o lume a ordinii; una pe care cei din afara ei o detestă, fiindcă nu o înțeleg, dar de care au nevoie; o ordine care a fost ridicată și întreținută practic pentru ei, pentru noi toți, fără ca aceste eforturi să fie vizibile și conștientizate la tot pasul, dar fără de care toată convenția în care trăim ar pica. De detestat o detestam și eu în parte (ca pe orice formă de felul ăsta), dar mă și consola ideea unei ordini peste care se pot desfășura mai mult sau mai puțin nestingherite celelalte lucruri, ceea ce îi dădea în mintea mea din facultate o aură nobilă, fără a se vrea să fie nobilă; ceva care îmi părea plin totuși de sens. În fine, examenul de barou l-am picat în toamnă și m-am trezit căutând un job ca juristă în Cluj, iar după o lună de căutări în care am găsit un singur anunț pentru un post de jurist începător, mi s-au aprins semnalele de alarmă că trebuie să fac urgent ceva, ca să nu mă prindă iarna fără „un loc al meu”, așa că m-am angajat ca secretară la birourile unei fabrici care fusese înființată în 1870 și care nu rămăsese funcțională înregistrând succes, ci ca efect al tărăgănării unei epave. Mi s-a părut, timp de câteva săptămâni, că e un experiment interesant, acel prim job nasol de care ne aducem aminte cu lejeritate peste 5-10 ani, dar în scurt timp am înțeles că nu mai era  chestie de alegere și nici o încercare haioasă, ci realul obligatoriu, în deplinătatea lui, cu joburile lui imbecile, cu banii lui puțini, cu plafonarea, cu rutina etc. și că nimeni nu avea să vină să mă scape – nici părinții, nici vreo instituție salvatoare, cum îmi părea facultatea, nici deosebitele mele cunoștințe de juristă, aparent inutile și insuficiente – fiindcă aia era viața mea, cam așa urma să fie, mă temeam. Poemul l-am scris în autobuz, lin și dintr-o dată, cu zero poticniri, așa cum ai compune o muzică, după o zi care a început prost, cu mine abia scăpând de o haită de câini când traversam calea ferată spre fabrică, pe o aproape lumină albastru petrol la șapte și ceva dimineața, zi presărată cu alte amănunte dintr-astea lipsite de importanță, dar care pot să capete un aer dramatic în lumina unei nemulțumiri mai mari, acaparatoare, dar care sunt echilibrate printr-un ritm, printr-o muzică personală, care le face mai light, pe tine de fapt te face așa. O lună mai târziu m-am mutat în București.

2. Ai fost o poetă precoce în ani când mulți dintre congenarii tăi (cum sună!) se grăbeau să debuteze. Ce te-a făcut atât de răbdătoare cu propriul debut?

Nu am avut neapărat răbdare, mai degrabă nu aș fi avut cu ce să debutez, pentru că, după liceu, m-am oprit brusc din scris, fiindcă simțeam că ce scriam nu prea era al meu, după care mult timp nu m-a mai preocupat, mă și enerva pe atunci orice întrebare în zona asta, îmi sunau grav și insistent, nu mai scrii, dar de ce, dar să scrii, de parcă dacă nu exista un motiv destul de bun să nu o faci, era inevitabil să scrii. Mă deranja probabil fiindcă intrasem într-un fel de muțenie fermă mai mult sau mai puțin impusă, mi se părea mai curat așa decât să scrii fakereli, decât să scrii afectat și din prea multă închipuire, fiindcă de real nu reușeam să apuc. Iar când reușeam să țin pasul cu realul, mi se părea, ca într-unul dintre textele mele preferate ever, că nu cere cuvinte. Să moară cine o face fără să știe că minte. Cred că a fost ok să experimentez și asta.

3. Îți pun o întrebare empatică, pentru că simt că între textele din Fotocrom Paradis există, pe de o parte, ADN-ul comun poeziilor scrise una după alta (sau născute una din cealaltă), dar și un clivaj, o voce străină, care trădează distanța în timp a altora. Cum ai gestionat perioadele de scriere intensivă în raport cu cele de acalmie? Și completez cu încă una: cum ai salvat textele „din altă epocă”, ce criterii ai folosit când ai decis să le incluzi în volum?

Când nu scriu mă gândesc foarte puțin la asta fiindcă nu prea știu cum aș putea s-o fac, ca și cum aș uita un limbaj; și pentru că părăsesc cu totul chestia aia, încât e ca și cum aș uita de fiecare dată „cum” se face, ceea ce îmi arată de fapt că nu aplic un procedeu, că nu e ca folosirea unui limbaj, ci că totul e luat de la capăt, creat instant, probabil tocmai asta trădează vocile vag străine unele de altele. Textele care au intrat în volum sunt cam tot ce am simțit ca fiind autentic din ultimii ani, tot ce a venit pe o voce care nu a încercat, pe cât posibil, sa (se) păcălească, să facă șmecherii.

4. Spui că ai avut perioade de tăcere totală. Realist și absolut neipocrit vorbind, e mai bine să scrii sau să nu scrii?

Cum e bine – îmi dau seama cât de aiurea și bombastic poate să sune, dar scrisul a venit cu scurte perioade de intensitate pe care nu doar că nu le pot compara cu altceva, ci pentru care aș da alte lucruri. Chiar la începutul toamnei am avut o perioadă de câteva săptămâni, vreo lună, în care am scris câteva ore zilnic, de la 6 dimineața, la niște proze. Când ceva te urnește în felul ăsta, opusul lui nu are cum să fie mai bun, mai așteptat.

5. Pentru ce tip de reacții te-ai pregătit odată ce ți-ai lansat cartea? Ce te-ar fi dezamăgit cel mai tare în legătură cu felul în care urma să fie receptată?

Nu m-am pregătit. Eram, de fapt, atât de puțin pregătită, încât la un prieten manuscrisul a ajuns abia după ce am fost sigură că vreau să-l public, iar la un alt prieten n-a mai ajuns deloc (deși eu mi-am dorit mult lectura lui ante), a citit direct cartea, fiindcă mă temeam că nu le va plăcea și că o să mă bântuie gândul ăsta până într-acolo încât am să mă gândesc serios să n-o mai scot.

6. În interviul preambul grupajului din Steaua (2018) declarai, apropo de proiectul unui debut, „tot ce am vrut a fost să mă distrez”.  De fapt, distracția e un termen recurent în modul în care explici creativitatea, apartenența la o generație. Unde începe distracția asta? Unde se termină?

Acolo unde se termină distracția se termină cel mai probabil și scrisul, se ia o pauză și se trece la altele, poate la piedici – încrâncenări și lupte personale, probleme cenușii, din alt registru. Unde începe nu știu, o percep abia prin distanță.

7. Hai să vorbim despre Cluj. Ochiul atent al arhivarului (sau al stalkerului) te recunoaște în publicul celor mai multe dintre lansările, lecturile, evenimentele din jurul literaturii din Cluj. Cum au fost anii petrecuți aici? În ce măsură ți-a fost benefic mediul „ardelenesc” și în ce măsură ți-a fost benefică plecarea?

Încă mi se pare în ceață cum a lucrat pentru mine – uneori mi se pare că împotriva mea – contextul în perioada aia. Într-un plan vizibil, a fost o perioadă destinată prieteniilor, familiarului sigur, lucruri care îmi lipsesc uneori, dar care au implicat pentru mine și un fel de amorțeală-muțenie. Plecarea și perioada dinaintea plecării au coincis și cu reluarea scrisului, ceea ce nu înseamnă că prieteniile nu au de-a face cu scrisul, ci că lucrurile vii se desfășoară mai mult între așezări, între intervalele delimitate decât în interiorul lor.

8. Am stabilit de la început că Loredana e hitul incontestabil al cărții tale de debut. Totuși, care dintre textele volumului ți se pare „underrated” sau „trecut cu vederea”, pe care ai fi vrut să-l vezi citat sau comentat mai des?

Cred că mai degrabă am fost, dimpotrivă, surprinsă când unele texte scrise pe o voce mult mai interiorizată au ajuns plăcut la alții.

9. Cu două premii pentru debut, volumul tău este, în mod cert, pariul câștigat al anului. Declarai în interviul publicat pe site-ul celor de la Cenaclub că vrei să nu mai scrii o vreme, să acumulezi. Totuși, cum vrei (acum) să arate poezia ta de după succesul lui Fotocrom Paradis?

Reiau cumva ceva ce am spus mai spus. În perioadele în care nu scriu, în perioadele de acumulare, mă interesează destul de puțin cum aș putea s-o fac eu, fiindcă ele sunt opuse acelor intervale de retragere în sine, cum a fost cel în care am scris la volum, când tot ce citeam era parcurs cu o distanță clară, cu un fel de răceală. Intervalele de acumulare presupun să-ți părăsești temporar propria persoană, de fapt s-o extinzi. Să te intereseze cum ar putea scrie altul, să gândești efectiv ca altul. Chiar nu știu cum voi scrie în viitor, bănuiesc că toți am vrea să scriem ca autorii care ne plac. Nu neapărat să le semănăm, cât să creăm aceleași efecte pe care le creează ei. Mă gândesc la acei oameni atât de generoși în scris, care îți spun mai mult decât o povestioară doar-o-altă-variantă-particulară-a-realității sau vreo opinie personală; autorii care lasă să transpară un mod de gândire, te invită în ea.

10. Ce nu te întreabă nimeni niciodată (în interviuri) și ar fi esențial (să te întrebe)?

În interviuri devii super personal și atunci, dacă pornești cu gândul de a spune ceva, îi faci loc, indiferent de punctajul interlocutorului. În felul ăsta, nu cred că rămân lucruri esențiale nespuse.

Olga Ștefan
Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.