O să începem cu o întrebare dureroasă: cât de greu e să găsești un editor care să parieze pe debuturi în poezie?

Bănuiesc că într-o oarecare măsură e și o chestiune de noroc. Am modificat manuscriul pentru nimic personal de nu știu câte ori, încercând să aduc mereu ceva nou, ceva care să „mulțumească”. Să-i găsesc varianta corectă. Am ținut cont mereu de părerile altora, de sugestii care să mă ajute să creez acel impact care să-l facă pe cititor să continue să citească. Indiferent cine ar fi cititorul. Că e editor, că e alt poet, că e colegul de cameră din cămin. Cât de greu e să găsești un editor? Asta cred că depinde de disponibilitatea lor, de felul în care îți percep ei scrisul. Primele variante de la nimic personal le-am trimis la concursuri de debut. Sigur, m-a bucurat enorm când am văzut că anul trecut manuscrisul a fost ales pentru lista scurtă a concursului de debut Max Blecher. Asta mi-a dat un fel de avânt, mi-a dat încredere în propriul scris. Am știut atunci că varianta asta a manuscrisului e mai aproape de ce vreau eu să fie, că am reușit să cuprind în el ceva. Sigur, am mai avut nevoie de timp să mă detașez de texte, să le pot (re)vedea cu o anumită distanțare, să regândesc ordinea poemelor etc. Cumva am prins curaj și am încercat să aparcât mai mult, să testez impactul pe care îl au poemele pe teren, cum s-ar zice. Apoi am văzut că cei de la Casa de Pariuri Literare caută manuscrise și m-am gândit să încerc. Mă așteptam cumva la un refuz. Dar cred că așa se întâmplă mereu când încerci ceva nou. De data asta eram pregătit. Am fost uitimit că cei de la CDPL au acceptat manuscrisul și au fost de acord să îl publice, fără să primesc critică pe texte. Poate că nici asta nu e varianta perfectă a volumului, dar cred că am reușit să mă detașez îndeajuns încât să îi dau drumul. Am mai primit sugestii de publicare, dar cred că nu era momentul. Adică nu avusesem destul de mult curaj și destulă încredere în mine încât să accept posibilitatea unui refuz. Cred că e greu să găsești pe cineva să îți publice un volum, mai ales dacă e debut. Trebuie doar să fii dispus să primești un „nu” și să ai puterea și răbdarea să încerci din nou.

Vorbește-ne un pic despre „procesul” scrierii. Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singur, ai primit sfaturi?

Inconștient, cred că am început să lucrez chiar din ziua când am început să scriu poezie. Asta în primul an de facultate, când am început să merg la cenaclul de la Universitate coordonat de domnul profesor Daniel Vighi și Ana Pușcașu. Nu știam cu ce se mănâncă, ce trebuie să fac. Am vrut să particip și eu cu texte. După 2-3 întâlniri la care am fost doar observator, am adus și eu câteva poeme. Câteva se regăsesc, într-o formă puțin schimbată, chiar în volum. Apoi am început să frecventez și Cenaclul „Pavel Dan” unde am putut să îmi testez textele într-un alt spațiu, cu un alt public. Deci, aș spune că am lucrat la volum în jur de 4 ani. Am adăugat mereu câte ceva, am scos. Cum am mai zis, am ținut mereu cont de feedback. Deci nu, nu am lucrat singur. Aș zice că mare parte din manuscris a fost lucrat împreună cu cineva. O părere obiectivă e mereu binevenită în cazuri de acest fel. Mai ales când poemele sunt încă necoapte și nu poți observa detalii de care ești prea atașat la momentul scrierii.

Dacă ar fi să compui un „rezumat” al volumului tău, cum l-ai descrie? Cum ai ajuns la titlul ales?

Mi-am propus ca volumul să aibă un fir narativ. Într-o oarecare măsură cred că am reușit să-i dau un fel de coerență în direcția asta. Am început prin a scrie poeme narative și cred că de aici a plecat tot. Ca să „rezum” volumul: un băiat vrea să meargă acasă. Pe drum, cade într-o stare de autoregăsire. Am încercat să explorez diferite nuanțe ale intimității și lipsei de intimitate. Obiecte care ne personalizează, ne diferențează, și ne apropie unul de celălalt. Fie că e vorba de familie, prieteni, trecut, intimitatea ajunge să fie încălcată la un nivel aprope apocaliptic, până se transformă în traumă, anxietate și în unele cazuri acceptare. „Personajul meu”, dacă putem să-i zicem așa, e acel băiat care, cum zice și Ana pe copertă, în toată naivitatea lui, crede că mai există bunătate în lume, dar refuză să o (re)cunoască. Drumul spre casă e presărat cu nesiguranță, traume, frici, bătăi și bătăi de inimă. Așa am ajuns și la titlu. Expresia „nimic personal” înseamnă exact asta: lipsa de intimitate, lipsa de personalitate, o detașare completă față de orice (trecut, prieteni, sine). L-am preluat dintr-o piesă a cântăreței de blues Ana Popović, intitulată chiar „Nothing Personal”. Mi s-a părut că expresia redă întocmai atitudinile din volum. Pasivitate, neutralitate și agresivitate în doar două cuvinte. Hence the title.

Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el? (Și cum ți-ar plăcea să-l lansezi?)

Cred că oricine își dorește ca prima lui carte să fie bine receptată, să se bucure de acele „15 minute de faimă” și speră să dureze cât mai mult. Poate nu am ajuns la maturitatea cu care să pot scrie poezie cu adevărat. Nu am experiența de viață a multor scriitori pe care îi admir și poate că asta mă sperie puțin. Asta ar fi una dintre anxietăți. Totuși, am încredere în nimic personal, și tot ce pot să sper e că nu o să fie doar o linie pe raftul unei librării. Cât despre lansare, în ciuda faptului că am foarte multe emoții atunci când sunt pus să vorbesc în public, mi-ar fi plăcut o lansare live. „Ca pe vremuri”. Cred că deja pot spune asta, întrucât se simte ca o eternitate de când nu am mai fost la o lansare.  Sau poate o lectură. Oricum, e altfel când auzi textul venit de pe buzele autorului. Poți să simți în vocea lui tot procesul. Cred că Immanuel Mifsud zicea, când a venit la Timișoara, că multă lume venea la lecturile lui doar pentru a-l auzi citind în malteză.


still my guitar gently weeps

m-am apucat de chitară mi-am luat o cameră de filmat

ieri am citit o carte foarte mișto despre care n-am

să mai discut niciodată cu nimeni

rifful ăla de blues l-am tot repetat de trei ore

și totuși degetele nu au bătături am luat un cadru

foarte fain cu un porumbel am scris o recenzie

bate cineva la ușă mă ridic aștept să mai bată o dată

să fiu sigur că nu îmi imaginez întreb cine e

nu răspunde ușa se deschide mă apropii încet

ca sunetul pe care îl scot bătăile inimii înainte de umilință

suntem la fel de triști

ca două case care se privesc îmbătrânind

în fiecare lună vin tot mai puțini oameni în vizită

în fiecare zi cotarca e tot mai plină cu șobolani

tencuiala se decojește

de parcă ne-ar auzi cineva rugămințile

copiii găsesc mereu

metode prin care să se distreze

în locuri părăsite

noi căutăm liniște în casele altora

îi amenințăm că n-o să mai plecăm niciodată

îi închidem în camera de tortură

duminică la cina în familie

mă enervează când întârzii doișpe minute de fiecare dată

ai mereu ședințe ai mereu puțin timp pentru mine dar

te aștept să-mi arați mâinile mânjite de pastă de pix

să-mi imprimi pe obraji orarul de mâine și să-mi spui că ești full

te gândești la mine în pauza de țigară

mai bine nu te-ar ține prea ocupată uită-mă până ajungi acasă

ia-ți doișpe minute pentru tine și ne vedem după

când te apropii singura lumină care mai bate e cea din casa scării și tu

ești atât de obosită atât de prinsă cu de-ale tale dar

te aștept doișpe minute îmi ajung

să mă pregătesc să nu-mi pierd răbdarea

să-mi fac curaj să aprind lumina


Despre autor:

Alexandru Higyed, născut în 1997, localitatea Șiria, județul Arad. Am absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, secțiunea Limbi și Lite­raturi, română-engleză, din cadrul Universității de Vest din Timișoara. În prezent urmez cursuri masterale de Studii Americane din cadrul ace­leiași facultăți. Acum, librar la Librăria La Două Bufnițe. Am publicat poeme în revista „Orizont”, „Actualitatea literară” și „Revista Monitorul de Poezie”, dar și pe platformele online „O mie de semne”, „Noise Poetry”, „Cenaclub” și „Poetic Stand”, și în antologia Statuile se scurg pe iarbă a Cenaclului „Pavel Dan” Timișoara.

Un război tăcut, aproape ascuns, aproape nevăzut. Chiar dacă undeva ni se spune că „de ceva vreme nu mai suntem în război”, totuși el rămâne prezent, devenind timpul în care se mișcă și supraviețuiește personajul poematic al lui Alexandru Higyed, între bătăi și bătăi de inimă, un război purtat în spațiile unei intimități fragile, cu un tată plecat definitiv și o iubită supărată, un microcosmos îngustat de necesități și frici, de nesiguranță, în care tonurile și semitonurile, muzica instrumentelor sau cea a plămânilor dau ritmul necesar unei regăsiri precare. Un volum de debut care merită toată atenția. (Moni Stănilă)


sursă fotografie cover: burst

Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.