O să începem cu o întrebare dureroasă: cât de greu e să găsești un editor care să parieze pe debuturi în poezie?

Greu. În primul rând deoarece mereu mi s-a spus că textele mele conţin multă furie, ceea ce este adesea adevărat. Şi deci, cine ar paria pe textele unui om furios, care, la rândul lor, sunt pline de furie? Mi se pare că se vrea o literatură lină, în sensul că, na; editura x scoate texte bazate cam pe aceeaşi structură, editura y la fel, de ce ar vrea să scape din monotonia asta când le merge aşa bine? Dar uite că am găsit o editură faină, cu un editor şi mai fain şi cu care mă înţeleg foarte bine. Faptul că public la editura la care a publicat şi Nora Iuga pentru mine este definiţia succesului (o bucurie a vieţii).

Vorbește-ne un pic despre „procesul” scrierii. Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singură, ai primit sfaturi?

Prima variantă a manuscrisului nu a ajuns prea departe. A ajuns, totuşi, printre finaliştii unui concurs de debut, dar nu a fost ales. S-a dus la fundul sertarului o perioadă. Iniţial volumul avea doar două părţi (secvenţe şi carcasa), dar după un timp a crescut, să zic aşa, o a treia parte: cea din mijloc. A fost totul natural; trecuse ceva timp de când nu îl citisem şi deci, în timpul ăla, crescuse noaptea lupului.

Procesul nu mi se pare aşa complicat. Mai degrabă n-aş intra în foarte multe detalii pentru că nu vreau să plictisesc pe nimeni. Dar mereu scriu despre ceea ce simt sau despre ceva care e impregnat în mintea mea. Aşa mă descarc, şi uneori e de ajuns. Alteori poate că nu scriu destul sau nu scriu onest îndeajuns şi atunci sentimentul/gândul respectiv revine să mă bântuie.

Când vine vorba de sfaturi, Ana Puşcaşu şi Alex Higyed mi-au dat sfaturi (unele au fost luate în considerare, altele nu, că aşa se face). Cu ei am lucrat cât de cât, dar niciunul nu mi-a văzut întreg manuscrisul până când n-a fost gata. Noi aveam un mic „cenaclu” şi acolo ne dădeam sfaturi pe texte. „Bă, aici poţi face aşa, tai asta” etc. Ana Puşcaşu e extraordinară când vine vorba de lucrat pe text.

Dacă ar fi să compui un „rezumat” al volumului tău, cum l-ai descrie? Cum ai ajuns la titlul ales?

Scriitorii care mi-au scris pe coperta 4 au reuşit extraordinar de bine să rezume volumul. Eu aş zice că e locul în care m-am simţit safe îndeajuns încât să mă deschid (cât de cât) şi locul în care mi-am permis să ies din ascunzătoare. Na, hop un volum de poezie bazat pe (câteva) traume din viaţa mea! Ia şi citeşte.

Cât despre titlu, titlul volumului este un vers scris de mine într-un poem mai vechi şi prost, singurul vers din acel poem pe care l-am reciclat. Am citit-o pe Sylvia Plath în liceu, în timpul orelor, pe telefon. Şi mi-a lăsat un fel de umbră grea în memorie. Cum naiba să uiţi aşa ceva?

Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el? (Și cum ți-ar plăcea să-l lansezi?)

La întrebarea asta îmi permit să fiu mai narcisistă decât la celelalte şi să transmit cititorilor următorul lucru: noaptea lupului pentru mine face toată cartea. Nu pentru că e scrisă mai bine decât celelalte părţi, ci pentru că încă mă bântuie persoana despre care e scrisă. Citatele alese sunt alese cu un motiv. Mi-aş dori ca A. să citească volumul cândva.

Nu ştiu la ce să mă aştept; poate va fi un volum îndrăgit, poate va fi îndrăcit, cine ştie. Dar în ambele cazuri voi fi sigură că măcar face bâză şi că deci, îşi face treaba. Sunt rare momentele în care sunt mândră de mine. Sorin Despot m-a întrebat (după ce au ajuns cărţile) cum s-a simţit să îmi ţin propria carte în mână. Şi i-am zis că m-am trezit tristă, fără chef de viaţă şi că nu am simţit absolut nimic. A doua zi când le-am văzut pe podea, sub televizor, mi-am dat seama că iar am fost proastă. Proastă în sensul că am căzut iar sub tăişul depresiei. Atunci am luat o carte-n mână şi pot să zic că m-am simţit bine din două motive: 1. pentru că mi-am dat seama că depresia mea iar voia să mă dea naibii şi 2. pentru că da, uite-mă – am reuşit. La naiba, am reuşit.

Aş vrea să lansez cartea într-una din librăriile mele preferate, cu prieteni în jurul meu şi fiecare om venit pentru lansarea mea să-mi dea un fruct sau o legumă. Nu glumesc. Şi vegetarienii trebuie să mănânce din când în când. Nu ştiu, aş vrea un party ca pe vremuri. Bem, mâncăm, citim, ne distrăm – împreună.


Mă numesc Denisa Ştefan, sunt născută în 12 aprilie 1999 şi tocmai am scos primul meu volum de poezie, şi plath dansa prin bucătărie, la Casa de Pariuri Literare. Sunt la MSA, anul I, la UVT şi momentan mă plimb între Timişoara şi Beiuş (Bihor) datorită pandemiei. Mi-am luat permisul de conducere în februarie 2021, am publicat poeme în antologii, Poetic Stand, Omiedesemne şi alte site-uri. Câteva videopoeme se găsesc şi pe YouTube, Sunt vegetariană şi unii ar spune că citesc mult.

practicarea vrăjitoriei se pedepseşte cu priviri întortocheate de la străini la nebuni şi invers
ca o minge aruncată pe deasupra unui unchi alcoolic la o întrunire de familie
şi iuna oboseşte când maică-mea ţipă la telefon atunci ne luăm în braţe cu inimile adormite
ca la înmormântări deşi semănăm noi nu plângem niciodată împreună
pentru că nu se cade un bărbat şi o femeie sau o femeie şi un bărbat sau
ce-om fi noi
să plângă împreună aşa zicea mama lui tati dar frica de omul negru din pod
de la ea mi se trage
noaptea stau în camera mea renovată şi ascult paşii omului din pod
negru sau timid îi ascult paşii bătăile inimii degetele pocnite şi uneori în colţ
chiar deasupra capului meu aud lacrimile umezind umerii scheletici ai mamei lui tati

am să te contrazic şi am să-ţi spun şi de ce
inimile oamenilor plutesc pe deasupra capetelor noastre
precum şi motanii gem noaptea prin curţi şi grădini întunecate
după discuţia de ieri cu doamna N am ajuns la concluzia că
lupta piticilor cu natura este pedestră
astfel încât
scrâşnirile coardelor mele vocale vor fi amuţite pe veci îndată ce-mi revin
până atunci
faringoseptul şi ceaiul îmi vor face bine
organul meu va fi mângâiat în fiecare seară
iar cetele de ambiverţi vor pocni abia spre răsărit
când motanii îşi vor fi pierdut deja glasul

l-am scos de pe mut fiindcă nu mă interesează vocile autonome
şi nici proletariatul dar dacă e să îmi pun încrederea în cineva
mi-o pun în iuna şi-n brunetele cu ochelari
atunci când eşti îndrăgostit uiţi cum eşti tu de fapt şi dai apă la moară
până când te lasă în prag îţi închide telefonul în nas iar tu preferi să crezi că n-ai semnal
uite aşa încă o scuză pentru neînţelegerile din univers
de aia acum stau şi eu ca iuna cu telefonul pe tare
să nu se audă nicăieri cât de singuri suntem de fapt

iuna este întruparea cruzimii el mănâncă numai carne dacă-i araţi ochi de cal se sperie
e plin de tatuaje are şi mustaţă când îşi pune cămaşa de noapte se scutură de praf
pentru că el e mai multe persoane în acelaşi timp şi cu toţii ştim că praful e doar piele moartă
suntem toţi ucigaşi fără să ne dăm seama şi înainte de culcare se roagă
la câini să nu latre la vecini să nu asculte manele şi la pisici
să nu mişte verdeaţa de lângă geam iuna cunoaşte toate formele de empatie şi uneşte
în capul lui mai multe cuie din care se scurge încet dulceaţă de trandafiri
oprirea pisicilor din a se perpetua este vitală altfel cum
am mai avea noi dulceaţă de trandafiri

Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here