Cât de greu e să găsești un editor care să parieze pe debuturi în poezie?

Mă bucur mult și mă simt foarte norocoasă că am debutat la o editură atât de tânără, fresh și cool, chiar asta îmi doream. Cred că, dacă știi unde să te uiți, mereu e cineva care vrea să riște cumva pentru tine, și mi se pare că la poezie chiar sunt editori în România care sunt deschiși să lucreze cu debutanți și mă bucură lucrul ăsta.

Vorbește-ne un pic despre „procesul” scrierii. Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singură, ai primit sfaturi?

Când a venit Alex Ciorogar cu propunerea, acum aproape doi ani, eram nesigură, i-am zis că nu mă simt pregătită, volumul nu începuse să se contureze încă și eram într-o perioadă mai incertă a vieții, tocmai ce plecasem în Olanda la un master și lucrurile erau cam în aer. Am început să scriu cu un volum în minte abia când a început pandemia, de singurătate și frică probabil. Voiam să am un proiect al meu, ceva să-mi dea puțină bucurie și siguranță în haosul pe care îl vedeam în jur. Alternativa cred că era să-mi iau un câine, dar probabil n-ar fi fost corect față de câine. Eram departe, lumea aproape că se oprise și așa am știut eu să supraviețuiesc atunci. Nu ieșeam din casă și nu mă vedeam cu nimeni în afară de colega mea de apartament cu care binge-uiam seriale pe canapea și făceam aluat de pizza (mai mult ea). Nu cred că a existat un „proces”. Am scris și rescris multe texte, pe când la altele nu am schimbat mai nimic până la momentul predării manuscrisului. Pe unele le-am scris aproape ca într-o frenezie bizară, iar pe altele le-am scris lucid, ca și cum erau bucăți de puzzle care lipseau. Inițial, nu am spus nimănui că mă gândesc să debutez, pentru că dacă mă gândeam foarte mult la asta nu cred că o mai făceam și și pentru că mi-a luat foarte mult timp să pot să procesez faptul că am scris (sau că urma să scriu), realmente, o carte, că sunt scriitoare, că nu e penibil să spun asta cu voce tare. Le-am spus, ulterior, prietenelor mele apropiate, printre care Ilinca Pop și Deniz Otay, care au fost stâlpii mei de susținere și primele mele cititoare, și cărora le mulțumesc. Deși a părut mai mult, cred că mi-a luat vreun an să simt că așa vreau să arate primul meu volum de poezii. Nu m-am grăbit, iar finalul a venit organic. Știu că am mai încercat să scriu un text, după ce am scris textul care încheie volumul, și pur și simplu n-am putut.

Dacă ar fi să compui un „rezumat” al volumului tău, cum l-ai descrie? Cum ai ajuns la titlul ales?

M-am temut că e frivol să scriu o carte despre despărțiri, despre dezamăgire și finalul unei iubiri. M-am temut și că e prea personal, că e un bilet în golden circle la spectacolul unei tristeți acute și intime. Dar îmi place autobiograficul îmbinat cu ficțiunea, îmi place să fiu vulnerabilă în texte, nu mă sperie chiar așa tare. Până la urmă nici nu știu cum l-aș descrie, pentru că e messy și trist și amuzant în același timp, e o călătorie personală post-break-up, dar e și despre prietenie, despre planuri eșuate, anxietate sau furie. Titlul parcă s-a ales singur. Tot dând nume la întâmplare pentru drafturile pe care le salvam în google docs, am scris la un moment dat „Nu mă întrerupe” la titlul documentului, pentru că citeam „Never Let Me Go” pentru un curs și nu-mi aminteam cum era tradus titlul romanului ăstuia în română. Credeam că e Nu mă părăsi și mi s-a părut un joc de cuvinte și o referință amuzanto-tristă, dar de fapt era Să nu mă părăsești. Nu credeam că o să-l las așa, dar cumva mi s-a părut că se potrivește, că e așa, pentru toți oamenii care s-au lăsat absorbiți de ceva prea multă vreme sau au tăcut multă vreme sau au fost speriați multă vreme. Nu-i întrerupe când încep să vorbească.

Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el? (Și cum ți-ar plăcea să-l lansezi?)

Am fost și sunt în continuare copleșită de cât feedback am primit. Nu știu dacă e mult sau puțin, că nu am termeni de comparație, dar nici nu contează. Mă copleșește orice mesaj  pe care-l primesc, orice persoană care a citit cartea și îmi scrie. Sunt emoji-ul ăla cu ochi înlăcrimați non-stop de când a apărut. Mai ales că a apărut chiar înainte să împlinesc 26 de ani, când eram în vacanță în Atena cu prietenele mele, toate s-au așezat cum nici nu visam. N-am avut așteptări, nici nu m-am gândit foarte mult la asta, pentru că sunt anxioasă de fel și am neverending impostor syndrome, deci probabil nu mai publicam nimic dacă mă gândeam prea mult la asta.


Cătălina Stanislav (n. 1995) e editor la “Z9 Magazine” și co-organizează Festivalul Internațional de Poezie Z9. Scrie și traduce poezie și proză, a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu și are un masterat în Studii de Gen de la Utrecht University. Nu mă întrerupe e primul ei volum de pozie.

„Cui i se vorbește atât de răspicat și elocvent în poemele astea? Sub pretextul unor relații eșuate și zile triste pe internet, al neputințelor, guilty pleasures, political beliefs, al unor referințe pop culture pe care le prelucrează în intimitatea baricadată de ecran, o fată își face portretul. Nu o întrerupe.”

– Deniz Otay

Ce mulți nebuni în orașul ăsta

ne spunem una alteia când fumăm pe scaun în fața geamului larg deschis,
dacă stau 3 secunde să ascult pe cineva cântând pe stradă,
trebuie neapărat să-i dau bani zice ea
și mi se pare drăguț, dar obositor, la noi pe stradă se cântă non-stop
mă uit la ea ca la cea mai curajoasă fată
pentru că nu se teme de bărbați noaptea și nu se teme nici de
data de expirare de pe alimente
nici de șampoane cu sulfați și nici de certuri în cuplu
care se lasă cu tăceri lungi chinuitoare
îmi aduce aminte de cea mai neprietenă dintre prietene
tot ce atingea devenea frumos
tot ce atingea voiam să ating și eu
fără să devină înapoi urât
făceam lucrurile cu un pas mic înaintea ei
exagerând doar puțin, pentru că îmi dădea impresia
că nu am ceva predefinit stricat în mine
mă țin în viață obiceiurile ei
să lăsăm mucurile să se adune în castronașul ăsta
să le aruncăm în wc și să nu-mi fac griji că se înfundă
pentru că ea nu-și face
să nu-mi fac griji niciodată
pentru că ea nu-și face
și cum plutește de parcă nimic n-o poate atinge vreodată
mă face să nu mă gândesc la orașul ăsta și nebunii lui
de care nu îmi e frică cum îmi e frică acasă
unde un semafor face zgomot prea mult
și prea des
merge toată noaptea, chiar dacă nu sunt mașini
pâlpâie odată cu toți greierii care se aud vara
din curtea școlii de lângă mine,
unde unul a izbit zidul cu mașina acum ceva ani și mi-am imaginat
că putea să ne strivească pe mine și pe maică-mea
care plimbam căruciorul cu frate-meu mic toată strada aia
în sus și-n jos, să se uite la frunzele copacilor
să râdă și să ne-arate gingiile roșii
dar și dacă mi-ar fi, m-aș preface că nu mi-e frică
aproape de parcă n-aș avea voie să mă tem de nimic
aproape de parcă vreau să mă uit întruna cu mare atenție la toate femeile pe care le-am iubit vreodată
cu fascinația tristă cu care mă uit la un film la care n-aș vrea să recunosc apoi că m-am uitat
dar cel mai tare aș vrea curajul lor
cele mai neprietene dintre prietene,
tot ce ating ele vreau să ating și eu

Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here