1. Bună, Ana. Cât de greu e să găsești un editor care să parieze pe debuturi în poezie?
Nu există un proces prestabilit, un pattern al debutului literar, nu pot să estimez dacă e ușor sau greu, dar cred că fiecare își creează șansa. O poate face prin concursuri, prietenii sau colaborări literare. În plus, o parte din editurile care publică și promovează poezia română contemporană urmăresc evoluțiile nou-veniților și, după caz, acolo unde există potențial, o să-i ghideze și o să-i asimileze.
Când am vorbit despre publicarea La topirea ghețarilor cu editorul un Cristian de la Casa de Pariuri Literare, aveam deja o colaborare la activ și anume cartea de interviuri despre grupările literare ieșene din anii `90: Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor. Pe scurt: ne cunoșteam; așteptările și cum lucrează fiecare.
2. Vorbește-ne un pic despre „procesul” scrierii. Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singură, ai primit sfaturi?
În 1976, romancierul Gheorghe Crăciun începe să scrie proză: „(…) a trebuit să scriu mai întîi poezie, pentru a înțelege ce este proza”. La mine s-a întâmplat invers. Simt că a trebuit să scriu mai întâi proză pentru a înțelege cum să le separ, cum să pun în evidență poezia și încă mai am atâtea de învățat.
Cartea La topirea ghețarilor s-a scris în câteva săptămâni fiindcă – știu acum – îi sosise momentul. Am urmărit o structură și evoluțiile narative ale celor două entități, Lia și Espera, precum și jocul lor de completare – în oglindă. Am lucrat singură la volum până aproape de final. Abia atunci am început să aduc câteva poeme în atenția cititorilor și iubitorilor de poezie. Simultan, am trimis manuscrisul către Teodora Coman și Moni Stănilă, Șerban Axinte, Bogdan Crețu și Radu Vancu cărora le sunt recunoscătoare că mi-au oferit câteva sugestii de îmbunătățire și, în plus, texte pentru coperta a patra în care recomandau ghețarii. Inutil să spun, am aplicat integral sfaturile primite.
3. Dacă ar fi să compui un „rezumat” al volumului tău, cum l-ai descrie? Cum ai ajuns la titlul ales?
Lia, o pictoriță tânără care trăiește și se dedică Marelui Oraș, desenează moartea abruptă a tatălui și, în același timp, internalizează suferința pe care i-a pricinuit-o trădarea celei mai bune prietene. În tumultul ăsta, cumva de partea cealaltă a colajului, se află Espera. Ce ar spune despre astea – poezia – dacă ar avea voce? Poate că un om se poate vindeca, cu adevărat, prin artă.
Despre titlu și alte semnificații din carte nu o să dezvălui mai multe fiindcă nu are însemnătate ce revelații am eu; doar ale cititorului contează.
4. Cum îți dorești să fie receptat debutul tău în poezie? Care sunt marile tale speranțe/micile tale anxietăți legate de el?
Nu-mi doresc mai mult decât ceea ce se întâmplă zilele astea. Au apărut deja câteva recenzii și interpretări diferite ale cărții, o parte din poeme au fost preluate de câteva platforme literare bune și traduse în franceză, engleză și spaniolă. Am fost invitată la câteva festivaluri dedicate poeziei unde am avut și – sper – că o să mai am șansa să citesc din ghețari.
Poate sună clișeic, dar mă simt mai relaxată când nu proiectez succesul pentru că atunci scap și de tentaculele hidoase ale insuccesului. Când am luat decizia să public manuscrisul am știut că n-o să pot controla felul în care va fi receptat, în schimb, știam că aveam control deplin asupra procesului de producție și în direcția aceea mi-am canalizat creativitatea.
Ana Săndulescu (n. 1989, Vaslui) a publicat în revistele: Dacia Literară, Observator cultural, Revista Nouă, Tiuk! şi Zona Literară, dar și pe platformele literare: O mie de semne, OPT motive și Poetry Noise. La 26 de ani, a debutat cu romanul Anamneza la editura Herg Benet și în 2017 a beneficiat de programul „Rezidenţe FILIT pentru scriitori români”. În 2019 a coordonat volumul de interviuri Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor (Casa de Pariuri Literare). La topirea ghețarilor (2021, Casa de Pariuri Literare) reprezintă debutul în poezie. În prezent, trăiește și muncește în București.
16. Lia
Seri păguboase, bahice, în care gura mea tăcută o însoțea pe cea dezlânată a prietenei mele. Ambiția mea și seceta de argumentare pluteau deasupra Orașului Mic. Se ondulau și-mi făceau semne, amintindu-mi să plec cât mai iute din locul ăla.
Pictez un portret de femeie fără gură care-și dorește măcar o îmbrățișare alb titan. O atingere cu un necunoscut, cu un om căsătorit maybe sau cu unul dintre cei mai buni prieteni. Să deschidă cu limbile lor portaluri incerte și șubrede către orașe alternative. Să li se facă creierii praf, să rotunjească statistica abandonului. Un sărut atât de profund încât să nu mai fie niciodată la fel. Un mindfuck, o sincopă în funcția prieteniei sau ceva mai mult? O escapadă sexuală în noaptea altei lumi, cu posibilități infinite de a fi. Golul pe care îl formează hainele în mașina de spălat, centrifuga ca fluid care trece prin corp și separă funcțiile de bază de fondul de ten. Un bug care continuă să apară în ciuda diferiților parametri de testare, ca o senzație nostalgică, ca un film pe care îl vizionezi în aceeași perioadă a fiecărui an, dar actuala realitate nu permite retrăiri. Nu vărs lacrimi pentru prietena mea, doar trecutul nostru mă neliniștește. Nu mă mai întorc,
în locul în care, odinioară, nimic nu era posibil.
16. Espera
Am dat drumul zilei să curgă, am privit
răsăritul îmbrățișând acea senzaţie de excitaţie a
corpului la apariția oportunităţilor.
Am adulmecat lumea dorindu-mi să trăiesc,
efectul de cafea fără
să bem cafea,
efectul de ușoară amețeală pe care îl dă prima țigară,
fără s-o căutăm pe următoarea, să ne fie pofta de viață
noua transfuzie de sânge, efectul clipurilor
motivaţionale; doar azi,
jur că e de ajuns doar ceea ce simțim azi.
Sunt în parc cu Lia, stăm în iarbă undeva
prin preajma lacului, ruminăm
la parteneriatul nostru domestic; zâmbim.
30. Espera
Am fost fetița care și-a amenințat tatăl,
școlarul care hărțuia fetița,
motanul care a bătut o altă pisică pentru o bucată de
pește stricat, doctorul motanului otrăvit,
băiatul care a mușcat genunchiul verișorului mai mic,
adolescenta care a comentat cu ură la pretențiile părinților,
și toți scriitorii care s-au încăierat vreodată-n curtea școlii.
De câte ori am tremurat în fața marilor licăriri,
doar ca să descopăr, secunde mai târziu,
că aveam de-a face cu niște biete, găunoase, scânteieri,
că priveam unduirile înșelătoare ale lacului
din unghiul mort.
Nimeni nu vorbește despre cât de grea e trecerea
de la un registru la altul,
cât de dificilă e acceptarea unui partener nou,
să jonglezi cu emoțiile, să fii mamă într-un moment și
să ții cu dinții de libertatea ta într-altul.
Cât de ușor mă scriu singură, când rezultatul e
o constelație de mărimea unei prăjituri răsuflate,
intuiesc deja ce se va spune despre undele mele
magnetice și despre tablourile Liei, mofturi cotidiene,
metafore de casnice cu prea mult timp liber.
Dacă ai încredere în mine, mă vei asculta și
dacă mă asculți, totul va fi bine, las-o pe învățătoarea
Colerius să ajute, să-ți explice ce și cum, una alta despre
viață, despre fibrilația hazardului,
despre versul care ar fi bine să stea în picioare de unul singur
și nu-n ultimul rând, lasă-mă să-ți fiu învățătoarea
care-și admonestează eleva preferată.