Andrada Yunusoglu (n. 1996), absolventă și acum doctorandă a Facultății de Litere din București. Când nu scrie poezie, scrie despre literatură și feminism. A debutat în 2021 cu volumul kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos (Casa de Pariuri Literare).    


Cum ți-ai făcut curaj să debutezi (cu poezie)?

Nu știu dacă e vorba de curaj, am vrut să mă „eliberez” de cartea asta și poate că, de fapt, am simțit nevoia de a mă elibera de gândurile mele. Vorbeam cu prietena mea despre asta și i-am zis că trebuia să dau cartea asta pentru a putea scrie în continuare, acum nu mă aștept să-mi schimb discursul radical până la următoarea carte, dar poate să explorez zone pe care nu am reușit până acum. Sigur, poate curaj e cuvântul potrivit, pentru că expui lucruri personale și îi inviți pe ceilalți să te privească/citească.

Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singură, ai primit sfaturi?

Forma finală a manuscrisului am dat-o în câteva nopți în care am trecut prin tot ce-am scris până atunci, dar aș putea zice că în doi-trei ani am strâns suficiente poeme pentru o carte. Manuscrisul a avut diferite forme, diferite titluri, și alte poeme pe care nu le-am păstrat, pentru că nu-mi mai spuneau nimic atunci, sau mai bine zis nu spuneau ceva legat de kısmet. Sfaturile au venit mai mult ca o confirmare că manuscrisul e gata de a fi trimis, dar au fost și mici amănunte care mi-au scăpat la recitire. Medeea Iancu și Andrei Zbîrnea au fost cei care m-au ajutat în finalizarea manuscrisului și m-au încurajat să-l trimit. 

Dacă ar fi să compui un „synopsis” al volumului tău, cum l-ai descrie?

De multe ori mi-e greu să percep volumul ca fiind real, în sensul în care mi-am imaginat atât de mult momentul ăsta, încât nu știu cum să vorbesc despre asta. E un volum care surprinde inadecvarea între două lumi care fundamental sunt atât de diferite, dar foarte asemănătoare în respingere. E povestea unei persoane care își descoperă identitatea, care își arată vulnerabilitățile și istoria personală, în speranța că percepția celorlalți se va schimba. Totuși, rămâne o carte despre traumă, dar și despre iubire și vindecare, despre un destin primit și unul făcut prin propria forță.

Cum ai ajuns la titlul ales?

Nu m-am descurcat niciodată să aleg un titlu, de aceea multe poeme sunt fără, pentru că nu am reușit să surprind ceea ce voiam să zic printr-o sintagmă sau printr-un cuvânt. Aveam tot felul de idei pentru titlu, dar parcă niciunul nu se potrivea. Când am scris poemul care se termină cu versul „oasele noastre se vor descompune atât de frumos” am simțit că am găsit în sfârșit titlul volumului. Dar în timp ce lucram la manuscris, am întâlnit cuvântul kısmet în Black Milk de Elif Shafak. Tradus kısmet înseamnă destin, noroc, predestinare sau chiar voia lui Allah, așa că nu știu dacă a fost destinul, dar am simțit că e cuvântul potrivit pentru ceea ce vreau eu să transmit. În final titlul m-a găsit pe mine, nu eu pe el. 😊

Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el?

Sunt copleșită de fiecare dată când cineva îmi scrie legat de carte, nu-mi vine să cred că mi-a părăsit telefonul și laptopul. Mi-aș dori să trezească în cititoare și cititori o dorință puternică de a empatiza cu persoanele din jur, să caute să înțeleagă mai departe de prima impresie și de cine știe ce alte stereotipuri le-au format gândirea. Volumul are o dimensiune politică, iar ceea ce mă îngrijorează este deformarea acestei dimensiuni, distorsionarea realității personale și suprainterpretarea ei printr-un filtru patriarhal.


Poeme

25.
șansele oamenilor ca noi
sunt limitate
când privești locul
unde obișnuiai să stai odată
luminile se sting
se aprind maică-mea numără
zilele de când ne-am văzut
ultima dată
când înveți să spui
primele tale cuvinte
nu știi cât de greu va fi
să le spui pe toate celelalte
ei te întreabă și cum ai ajuns aici
aici e acasă aici ai fost mereu
aici ai învățat să mergi să vorbești
cu fiecare zi distanța dintre mine
și ei e tot mai mare
înainte aș fi putut să întind mâna
să-i ating
acum locul meu
rămâne gol.


30.

singurul meu inamic sunt eu
am spart oglinda zâmbetul ăla
și ciobul cu care mi-am tăiat burta
am vrut să te găsesc cu mâinile
pline de smoală dar tu nu erai
nici măcar aici
când corpul meu e împotriva mea și
moartea e un prieten vechi
prezent în fiecare poză de familie
îți zici că unii se nasc mai urâți de univers decât alții
dar când sfoara se strânge în jurul mâinilor mele
carnea îmi plesnește iar tu nu te uiți la mine
nu în starea asta
un singur lucru rămâne adevărat –
nimic nu contează mai mult decât
ceea ce poți numi


40.

aici doare cel mai tare
și trasezi mai bine liniile
din pielea mea
femeile astea care au fost înainte
care au visat la un viitor
al nostru își imaginau bărbați
care știu ce-i ăla orgasmul la femei
mă gândesc mereu la greutățile lor
și le compar și viața mea pare
atât de nesemnificativă
există workshopuri de feminism
și cum să te emancipezi
teoretic vorbind cu toate știm
că nu ne-am născut cum trebuie
că ceva la un moment dat
o să se strice și noi trebuie să știm
cum se repară
aici doare cel mai tare
când îmi amintesc că eu am fost copilul
pentru care nu trebuia să-ți faci griji
că se descurcă și singură
când tu nu mi-ai făcut niciodată probleme
mereu mă puteam baza pe tine
devin singurele vorbe de afecțiune
din partea celorlalți
nu am știut niciodată să văd unde
se termină abuzul și când e timpul să plec
m-am privit în oglindă cu scârbă
și frică gândurile mele se suprapun
toate negative toate se termină în moarte
mintea mea generează toate scenariile posibile
din care nu mai scap vie
mă gândesc că toate lucrurile se întâmplă
c-un motiv d-aia eu am grijă
d-aia eu nu umblu noaptea
d-aia eu nu ies să beau
toate motivele sunt de gen masculin
și după o vreme te obișnuiești
cu ideea că ești într-o așteptare continuă
într-o cădere liberă
unde mâinile altora nu te salvează
rămân pe pielea ta și cu vremea care se schimbă
începi să te pui la loc bucată cu bucată

Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here