Teodora Vasilescu s-a născut pe 4 decembrie 1996, la Curtea de Argeș. Este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a masteratului de lingvistică aplicată. Acum studiază comunicare interculturală. Textele ei au fost premiate la mai multe festivaluri din țară și publicate în reviste și antologii literare.


Cum ți-ai făcut curaj să debutezi (cu poezie)?

Era o dorință care creștea din ce în ce mai mult.  Curajul a fost să scot în lume partea cea mai fragilă din mine, să sper că nu-mi mai aparține (doar) mie. A fost cea mai mare teamă pe care am simțit-o până acum, dar și cea mai mare fericire. 

 Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singură, ai primit sfaturi?

Mi-a luat foarte mult, aveam poeziile puse într-un document word – strângeam acolo cuvinte și le lăsam singure, nu mă întorceam foarte des la ele. Că tot spuneam de curaj mai sus, într-o zi oarecare, m-am hotărât să le selectez pe cele care mi se păreau mie mai bune. Le-am citit și recitit, le-am aranjat, le-am tot mutat. Mă simțeam ca într-un joc video, încercam să ajung la o formă ok. Era un puzzle misterios, habar nu aveam cum voiam să arate imaginea de final, dar cumva, piesele se potriveau unele cu altele, începeau sa creeze o armonie a lor. Acest proces a durat mai mult. Am primit sfaturi și încurajări de la oamenii cărora le-am arătat manuscrisul. M-au ajutat enorm. Silviu Stancu, Cosmin Perța și Felix Nicolau mi-au dat mult curaj și speranța că în acest volum chiar există ceva care ar putea ajunge la ceilalți. Mi-am făcut curaj, am trimis manuscrisul, iar apoi am lucrat pe text împreună cu Teodor Dună.

Dacă ar fi să compui un „synopsis” al volumului tău, cum l-ai descrie? 

O poveste despre fragilitatea unei fete care încearcă să caute răspunsuri la întrebări simple. O poveste despre cum simte, cum rămâne de multe ori la rând, cum (nu) pleacă. O poveste despre întoarcerile în copilărie, despre dragoste & lipsa ei, despre fabricarea unei fericiri din materiale cât mai potrivite pentru suflet. E un mic carusel de emoții amestecate, gânduri de dinainte de somn, mesaje netrimise, așteptări sau dureri. 

Cum ai ajuns la titlul ales?

Cele două cuvinte din titlu, fragil și absurd, au stat multă vreme cu mine de-a lungul ultimilor ani. Au fost, într-un fel, oglinda unor trăiri pe care, doar raportându-mă la ele în termeni de fragilitate (exagerată) și absurd, le pot defini. 

 Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el?

Nu știu dacă am vreo speranță/ anxietate în acest sens, tot ce îmi doresc este să bucure, să ajungă la oameni într-un mod care să le facă bine. 


nu știu cât e poezie

și cât e
așteptare.

sunt un ghem de emoție 1,68 mă întind de la ușă până la masa din colț
nimic între mine și
distanța pe care sunt în stare să o parcurg fără să mișc un deget
mă gândesc de multe ori la posibilitatea unei
șanse
de a o lua de la capăt
de a începe să exist
într-o cameră doar a mea
cu lumină bună
perdele scumpe
și bibelouri moștenite de la mama
de a fi în sfârșit
cineva cu care să joci monopoly și să știi că nu ai nicio șansă
să câștigi


sunt o fată cuminte

păstrez cu grijă tot ce mi se dă
în cutii bune și rezistente în corp în amintiri în boli imaginare
să nu le distrugă nici măcar
inundațiile sau
terapia
iubirea
sau
iertarea


please please me

ne dăm în leagăn în fața noastră e un bloc cu patru etaje ne imaginăm cum se îmbracă un om simplu care vorbește despre lucruri esențiale
vreme mersul trenurilor iarna pe uliță televizoare mașini de spălat cum să readuci la viață o pasăre cântătoare

tu-mi spui: nu-i așa că e frumos să nu simți că întârzii la școală?

sună clopoțelul îmi întind picioarele sub plapumă iau perna în brațe și o strâng tare de tot așa cum te strâng pe tine când vine tramvaiul
mă uit la ceas nu-i așa că e frumos să întârzii la școală?
o să fim adulți mai târziu azi o să ascundem gumă roz prin buzunare și o să murdărim toate hainele bune pe care nu ar trebui niciodată să le murdărim
nu-i frumos să întârzii? să pleci din dragoste așa cum pleci la o petrecere
când nu e prea devreme
când încă nu s-a terminat


cine ajunge ultimul e fraier

nu există intimitate între noi e doar un nor mare de cenușă un alergat continuu pe banda rulantă nu ajungi nicăieri
știi că la celălalt capăt sunt eu în colțul din stânga sus și o să te iubesc așa cum m-au iubit pe mine alții o să-mi strecor mâna pe sub cămașa ta o să-ți simt inima cum bate bate bate
vezi?
astea sunt singurele lucruri în care te mai poți încrede
nu o să te înșeli niciodată
când e rece
e rece


ești su-fi-ci-ent

poți să te gândești la mine ca la o casă în care ți-ai adus toate hainele nespălate caietele din generală albumele de la botez seturile de lego cărțile de colorat filmele developate

o casă în care să spui
aici sunt doar eu cu mine
aici sunt singur în gândurile mele


Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here